• Ziarul Adevărul interbelic se ocupă mult, chiar nespus de mult, de politică. Pagini întregi sunt dedicate efortului de a desluși cele mai mici tresăriri din partide, politicienii sunt urmăriți cu o curiozitate epuizantă.
• Interesatul de asemenea realități e un anume Klement Blumenfeld. Constantin Argetoianu îl dezvăluie în Memoriile sale drept un trepăduș prin anticamere de miniștri, gata să alerge la redacție ca să transcrie înalta semnificație a firului de păr ițit dintr-un nas istoric.
• Sub pseudonimul Scrutator, Blumenfeld întoarce pe toate fețele șoaptele oamenilor politici, caută a chiti tendințe dincolo de aparențe și mai ales avansează ipoteze. Cu nemiluita. Epicul politicului poate fi întâlnit și în alte pagini ale ziarului.

Acuzatorii. Decretul-lege pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării şi de crime de război, întocmit de Lucreţiu Pătrăşcanu şi iscălit de Majestatea Sa, Regele Mihai, la 21 aprilie 1945, instituia funcţia de acuzatori publici.

Articolul 4 al Documentului stipula că acuzatorii publici sînt „însărcinaţi cu cercetarea şi instruirea celor învinuiţi de săvîrşirea faptelor prevăzute de prezenta lege, precum şi instigatorilor, autorilor, coautorilor, complicilor, favorizatorilor şi tăinuitorilor lor”.

Aşadar, cei care îi anchetează pe componenţii Lotului Antonescu sînt acuzatori publici numiţi prin Înalt Decret Regal, la propunerea Ministerului Justiţiei.

Scoase la iveală de Marcel-Dumitru Ciucă după 1989, Stenogramele interogatoriilor sînt tot atîtea radiografii ale personalităţii celor anchetaţi.

În acelaşi timp însă – oricît ar părea de deplasat – stenogramele mărturisesc adevăruri şi despre personalitatea anchetatorilor.

Se înţelege că misiunea acuzatorilor publici în hotarele instrucţiei e de a obţine date şi mărturisiri de la acuzaţi. Din acest punct de vedere, exemplar rămîne acuzatorul public Zelea, despre care am mai scris, întrebîndu-mă cine a fost, cum a ajuns acuzator public şi ce s-a întîmplat cu el după.

Printre acuzatorii publici se numără şi Avram Bunaciu.

În aprilie 1946, Avram Bunaciu are 35 de ani. Avocat tînăr, avocăţel comunist.

Pînă a ajunge Ministru al Justiţiei (1948-1949), s-a dedat activităţii de acuzator public la Tribunalul Poporului din Bucureşti, la Tribunalul Poporului din Cluj şi de secretar general al Ministerului de Interne (1946-1947), Ministru al Justiţiei (după mazilirea lui Lucreţiu Pătrăşcanu), revine pentru trei săptămîni (finele lui 1957 şi începutul lui 1958) în acest post, lucrează între 1954-1957 ca secretar al MAN, e ministru de Externe (11 ianuarie 1958 – 20 martie 1961) şi 5 zile (19 martie – 24 martie 1961) vicepreşedinte al Consiliului de Stat.

După 1965, deşi în putere încă, garează pe linie moartă.

Moare de-adevăratelea în 1983.

*

Epicul politicului. Ziarul Adevărul interbelic se ocupă mult, chiar nespus de mult, de politică. Pagini întregi sunt dedicate efortului de a desluși cele mai mici tresăriri din partide, politicienii sunt urmăriți cu o curiozitate epuizantă, pentru a se descoperi un program in scărpinatul discret pe burtă și o posibilă alianță în felul cum țin scobitoarea în dinți. Interesatul de asemenea realități e un anume Klement Blumenfeld. Constantin Argetoianu îl dezvăluie în Memoriile sale drept un trepăduș prin anticamere de miniștri, gata să alerge la redacție ca să transcrie înalta semnificație a firului de păr ițit dintr-un nas istoric. Sub pseudonimul Scrutator, Blumenfeld întoarce pe toate fețele șoaptele oamenilor politici, caută a chiti tendințe dincolo de aparențe și mai ales avansează ipoteze. Cu nemiluita. Epicul politicului poate fi întâlnit și în alte pagini ale ziarului.

S-ar putea reedita formula și într-o gazetă de azi? Eu cred că da, luând în considerare curiozitatea cititorului obișnuit pentru viața din spatele fațadei oficiale. Cineva îmi spune că mă înșel, aducând drept argument interesul cu care mă opresc eu asupra paginilor din Adevărul. Le citesc cu plăcere, deoarece dau seamă despre amănuntele unor bărbați deja intrați în istorie: Iuliu Maniu, Ionel Brătianu, Octavian Goga. N-ar fi același lucru în cazul politicienilor de azi, aflați încă doar in anticamera istoriei. Timpul nu i-a așezat în conștiință ca bărbați interesând marele public pană și-n cuta de la ciorap!

*

Ipocrizie. Teodor Mazilu crede că există o ipocrizie a disperării. Se întemeiază pe un lucru de bun-simț: disperarea, ca să fie sinceră, ca să pornească din rădăcini sufletești, trebuie să ducă la acte iremediabile. Cum ar fi sinuciderea. Or, tocmai cultivatorii de disperare scrisă sau vorbită mărturisesc o rară poftă de a trăi. De la același bun-simț plecând, eu cred însă că disperarea ascunde nu atât ipocrizie, cât escrocherie. Un autor de trei frunze, fără o altă operă decât o broșură de foiletoane, a publicat recent un jurnal. Se presupune că jurnalul aparține intimității. Îți transcrii stările, gândurile, fulgerările de sentiment, ideile mijinde, de care n-ai avea curaj peste zi. Sunt notele unei alte lumi, numai a ta. De aceea, adevăratele jurnale se publică după moarte, și atunci nu fără precauții, din riscul de a nu dezamăgi prin noua, necunoscuta ta față. Intelectualul cu pricina, altfel sângeros om de afaceri, desfide astfel de pudori. Își publică jurnalul de anul trecut, gata să ne convingă c-ar fi în stare să-și publice și jurnalul de anul viitor, pe care nu l-a scris, deoarece nici nu l-a trăit. Mai grav, el o face pe disperatul, plimbându-și de la o filă la alta smiorcăielile pe tema disperării de a fi, o face pe disperatul in timp ce plimbă printre boscheți gâsculițe romantice, cărora le-ar putea fi tată, ba chiar şi bunic. în timp ce stă in fotoliul unei edituri prospere. Este escrocheria disperării. Din disperarea bine mimată, omul și-a tras bănișori buni. Încă vreo câteva disperări tipărite și-l vom vedea cu iaht și aeroplan.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro