• Căderile foștilor, dar și suirile prezenților, după 23 august 1944, îi stîrnesc lui Arghezi meditații de Ecleziast asupra gloriilor trecătoare. Sînt în astfel de tablete săgeți la adresa noilor stăpîni? Nu-i exclus.

• Tras pe sfoară de curtea făcută de comuniști, el mai crede că tovarășii nu vor cuteza să-i aplice un bocanc în gură, de teama că ar putea fi acuzați de opinia publică.

• Scoaterea lui Arghezi pe tușă timp de cîțiva ani (1948-1952), urmată de reabilitarea costisitoare pentru independența poetului, îl va fi trezit la realitate.

Teorie. Vindecat de Dumitru Grigoriu Argeș, prin ceea ce s-a numi miracol și ar face azi hrana de ani de zile a televiziunilor de la ora 5, Tudor Arghezi e un dușman categoric al Medicinei ca știință, categoria profesională cea mai hulită de publicist fiind, după profesoare, doctorii, mai ales cei cu diplome bătute în ținte aurite. După elogiul adus dispărutului medic-tămăduitor, Arghezi primește mai multe scrisori pro și contra, din care consemnează, pentru a avea cu cine să se împungă, scrisoarea unui anume domn doctor E. Cohen, susținător al Medicinei urîte de poet.

Pentru Arghezi e un nespus prilej de a reafirma, în tableta Medicul tămăduitor, din Adevărul, 10 octombrie 1946, viziunea sa personală asupra Medicinei ca inspirație și nu ca știință:

„Domnul dr. Cohen împărtășește însă cu confrații domniei sale, care preferă vieții știința, locul comun al posesorilor de diplome fără vocație – atunci cînd medicina e asimilabilă, prin intuiție și inspirație, mult mai mult muzicii, poeziei și picturii, în orice caz geniului personal, decît experimentului plat, eroarea funestă de a trece peste oameni, peste bolnavi, cu căruța încărcată de prestigiile studiului în togă și tichie.”

*

Meditații. Căderile foștilor, dar și suirile prezenților, după 23 august 1944, îi stîrnesc lui Arghezi meditații de Ecleziast asupra gloriilor trecătoare. Sînt în astfel de tablete săgeți la adresa noilor stăpîni? Nu-i exclus. În 1946 Arghezi, de atîtea ori trecut cu vederea în trecut și de atîtea ori neatins (trimiterea în lagăr a fost un truc al Mareșalului de a-l salva din ghearele Gestapoului, dacă nu cumva la capătul pamfletului stă chiar Mihai Antonescu, exasperat de exercițiile de Stăpîn ale lui Killinger, un fel de ambasador american de azi în Babuinia care e România), nu-și dă seama cu cine avea de a face. Tras pe sfoară de curtea făcută de comuniști, care nu era decît un șiretlic aplicat tuturor Tovarășilor de drum sub semnul frăției cu Dracul în fața punții, el mai crede că tovarășii nu vor cuteza să-i aplice un bocanc în gură, de teama că ar putea fi acuzați de opinia publică. Scoaterea lui Arghezi pe tușă timp de cîțiva ani (1948-1952), urmată de reabilitarea costisitoare pentru independența poetului, îl va fi trezit la realitate. Pînă atunci, pînă se va putea dovedi că tabletele îi vizau și pe atotputernicii zilei imediat postbelice – comuniștii –, să luăm tableta lui Arghezi De ce se teme toată lumea, din Adevărul, 1 noiembrie 1946, cu cîteva zile înaintea alegerilor, drept o melancolică meditație despre mărirea și decăderea omului pe scara destinului:

„Omul creşte şi descreşte după locul unde-l pui.

În sine nu se schimbă nimic. Sus ori jos, valuta lui interioară rămîne intactă. Prostul e prost, încălţat la orice pantofar, iar inteligenţa nu-i alterată de un pardesiu peticit şi de o gheată scîlcie. Exteriorul însă variază: fasonul. Ai impresia de umflat şi dezumflat, după deplasarea verticală, în cele două sensuri, a unui personaj: după cum scoboară ori urcă. Din sutele de cetăţeni trecuţi prin lentilele mele, de la cafenea la portofoliu, nu-mi aduc aminte ca mai mult de unul, două la mie, să fi rămas invariabili. Proporţia nu-i exagerată nici la număr, nici la procentaj. De cînd s-a ieftinit marochinul, unica materie primă care mai poate concura satisfăcător cu carnea de vacă, într-o viaţă de om am apucat sumedenii de miniştri, subsecretari de stat, secretari generali, generali secretari, primari generali şi generali primari… Cînd substantivul devine calificativ, amploarea lui asociază două capacităţi. Portofoliul e şi mai mare şi mai mic, cu patru sau cu două paftale, ori cu balama. Desigur că dacă-i cu burduf, ca o armonică, el implică şi director de cabinet, alt personaj însărcinat să ducă geanta de urechi.

De obicei, candidatul ajuns capătă un fel de a se uita distrat, chiorîş, cu o strîngere a pleoapelor, interesată, de afectată miopie. Dacă pînă marţi el umbla agăţat de tramvai şi te saluta de pe scara vagonului cu plecăciune, miercuri nu te mai cunoaşte din automobil şi aşteaptă să scoţi pălăria. Bărbia i s-a ridicat la nivelul unde-i sta săptămîna trecută nasul şi noul potentat începe să facă, deasupra cravatei, loc pentru o guşă viitoare. Se îmbracă fin, la trei croitori, pe cînd doamna, de acelaşi nume cu Excelenţa sa, are acasă patru modiste. Şi-a schimbat şi domiciliul, locuind un apartament somptuos, cu covoare adînci şi cu secretari. Dacă stă la putere mai mult, se alege şi cu un bloc proaspăt construit. Nu mai vede, încredinţat că nici nu-i vede nimeni evoluţiile, de la jerpelitură la samur.

Într-un ceas rău, care a fost sigur, în euforie, că nu va suna niciodată, serenissimul parvenit, apărut şi dispărut instantaneu, prin fulgerarea cristalului, din fuga limuzinei, cade o dată, pac! O indiscreţie fatală, o adversitate, o concurenţă. Magistratul îi ia interogatoriul. Cîţi ani şi ce profesie are, cine au fost taică-su, mumă-sa, ţinuţi cu slugile la bucătărie, în opinci şi cu traistă. Cum şi-a edificat proprietăţile, din ce fonduri deturnate şi sperţuri voluminoase sau din ce leafă, luată pe o sută de ani înainte şi depusă la o bancă federală.

Clientul justiţiei dă din colţ în colţ. Principiile, dogmele şi corectitudinea exemplară a unei cariere, care nu lasă chitanţă şi se aprovizionează printr-un terţ, surdomut, s-au evaporat. Ah! cîtu-i de modest! Ce dulce surîde şi cît s-a schimbat de-a-ndaratelea, acum! A redevenit golan, ca pe vremea zarzavagiului neplătit şi a lăptarului sceptic, care înmulţea cu tibişirul de sute de ori pe zero în pervazul uşii. Şi-i sta mai bine golan.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro