• La 1 aprilie 1913 se deschide în rotonda Ateneului Român Expoziția Nicolae Dărăscu. Despre expoziția din 1 aprilie 1913 descopăr pe Internet un text care se referă și la Arghezi.
• Tableta Pictorul Dărăscu are însă un rol aparte, pentru care o și consemnez și anume cel de a evidenția contrastul dintre eternitatea artei și vînzoleala electorală a politrucilor.
• Tudor Arghezi dedică expoziției și o tabletă – Pictorul Dărăscu – apărută în Seara, 25 aprilie 1913. El a mai scris și publicat de a lungul destinului său de publicist multe asemenea elogii aduse marilor talente din arta plastică.

La 1 aprilie 1913 se deschide în rotonda Ateneului Român Expoziția Nicolae Dărăscu. Despre acest mare pictor găsim pe Wikipedia următoarele rînduri:

„Nicolae Dărăscu – (n. 18 februarie 1883,Giurgiu, România – d. 14 august 1959,[3] București, Republica Populară Română), pictor român influențat de curentele impresionism și neoimpresionism, acuarelist.

În perioada 1902-1906 a studiat la Școala Națională de Arte Frumoase din București, clasa G.D. Mirea. După terminarea studiilor, datorită admirației sale pentru operele lui Nicolae Grigorescu și Ștefan Luchian, pleacă cu o bursă la Paris (1906). Acolo cunoaște atmosfera atelierului lui Jean Paul Laurens (Academia Julien), iar un an mai tîrziu (1907) a celui patronat de Luc Olivier Merson (Academia Artelor Frumoase).

Călătorește în sudul Franței, la Toulon și St. Tropez (1908), la Veneția (1909), dar și în țară în zona Vlaici-Olt (1913) și Dobrogea (Balcic – 1919). Contactul cu artiști din alte zone culturale ale Europei, călătoriile care au inclus și vizitarea marilor muzee aveau să îi deschidă orizonturi noi, conducîndu-l spre un limbaj pictural ce păstrează legăturile cu realitatea și tradițiile artei românești.

Spre deosebire de mulți dintre contemporanii săi, Dărăscu arareori a pictat interioare sau naturi moarte. În schimb, a călătorit foarte mult, fiind în căutarea peisajelor care îi aminteau de tinerețea sa, de exemplu în Delta Dunării sau pe coasta Mării Negre, peisaje pictate în manieră impresionistă.

În 1910 expune un autoportret la Societatea Artiștilor Francezi din Paris.

Citește cartea lui Paul Signac «De la Delacroix la neoimpresionism» și caută să-l cunoască pe autor. Studiază textele lui Chervreul și Helmholz asupra legilor opticii care guvernează raporturile dintre culori, efectul acestora asupra operelor sale fiind vizibil cu ocazia expoziției din 1913.

Cu timpul însă expresivitatea de factură matissiană îl atrage mai puternic, determinînd-ul să-și reducă paleta coloristică numai la roșu, galben, albastru și verde, redarea armoniei cromatice făcându-se acum prin juxtapunerea acestora. Este perioada în care pare obsedat de misterul Veneției («Palat venețian»), de colinele Balcicului sau de poezia bulevardelor bucureștene («Calea Victoriei pe ploaie»). Spre sfîrșitul vieții ajunge la o stăpânire rațională a mijloacelor de expresie, fapt dovedit de mari compoziții cu nuduri feminine sau peisaje («Cimitir turcesc», «Peisaj argeșean»).

Nicolae Dărăscu are meritul de a fi conturat o școală națională de pictură și de a fi creat un climat cultural deschis noilor idei în epocă. În 1917 alături de pictorii Camil Ressu, Ștefan Dimitrescu, Iosif Iser și sculptorii Dimitrie Paciurea, Cornel Medrea și alți artiști pune la Iași bazele Asociației «Arta Română».

Cea mai importantă expoziție personală se organizează în anul 1936, la sala Dalles unde expune 85 de lucrări. Printre lucrările sale de referință se numără tablourile «Vedere din Argeș» sau seria de peisaje din Deltă.

Din 1936 pînă în 1950 a fost profesor la Academia de Arte Frumoase din București.

Pictura sa dezvăluie disprețul contemporan pentru detaliile obiectului, în favoarea redării formelor prin culoare. Peisajele sale se caracterizează prin amploarea viziunii («Calea Victoriei pe ploaie», «Palat venețian», peisaje din Deltă).”

Despre expoziția din 1 aprilie 1913 descopăr pe Internet un text care se referă și la Arghezi:

„În 1912, invitat de colecţionarul şi criticul de artă Alexandru Bogdan-Piteşti la Vlaici-Olt, Nicolae Dărăscu cunoaşte îndeaproape viaţa şi peisajul acestui sat românesc. Nicolae Dărăscu, citadinul prin excelenţă, a simţit întreaga frumuseţe calmă a peisajului de deal românesc, cu orizonturi largi si modulări potolite, a simţit si mareţia lui gravă sub semnul unei exisţente apăsate, încărcate de nevoi.

După săptămânile petrecute la Vlaici, artistul pleacă din nou în străinătate, călătorind prin Franţa, la Paris şi în sud, de asemenea la Veneţia, oraş în care va reveni adeseori.

Lucrările anului 1912, atît de diferite prin tematica şi prin mijloacele de realizare, vădesc o unitate de concepţie care începe să prefigureze maturitate.

Reîntors în ţară la începutul anului 1913, Dărăscu pregăteşte o noua expoziţie personală, a cărei deschidere are loc în rotunda Ateneului în ziua de 1 aprilie. Printre lucrările expuse se numărau «O vedere din Vlaici», «Sălcii pe marginea Vedei», «Biserica de sat», «Vite la păscut», «Podul»”.

În prefaţa catalogului expoziţiei din 1913, Tudor Arghezi scria:

„Pictura lui Dărăscu e o arta fericită, darnică, optimistă. Artistul mîntuiește soarele, cerul, vegetația, lumea, cu pasiunea și francheţea naturii, de la care a învățat gestul mare şi liber de a construi. El evită detaliile şi credem că le disprețuieşte. Tablourile lui, priveliştile, marea, zarea sunt însă toate adîncite şi un suflet bate în fiecare, ca şi cum ar fi nişte fiinţe gînditoare.”

Tudor Arghezi dedică expoziției și o tabletă – Pictorul Dărăscu – apărută în Seara, 25 aprilie 1913.

 Din comentariu merită reținute aceste rînduri cu valoare de generalitate:

„Ar trebui să le fim, dimpotrivă, recunoscători tuturor acestor nebuni admirabili că, în fața preocupărilor care conrup idealurile și rup avînturile, ei întrîzie să mai fie fermecați de viziuni și de culori și binevoiesc să contrazică actualitatea, să o disprețuiască, și înaintea ochilor noștri, orbiți de praful ce se ridică din uliță, unde se învîrtesc de brău și se rostogolesc eroii din Parlament consimt să readucă viața mare și adevărată, cu licăririle ei dumnezeiești.

Dărăscu e un exemplar desăvîrșit al acestui soi de rebeli și de inspirați. Pasionat, concentrat, în vreo patruzeci de tablouri el aruncă patruzeci de reflexe ale propriei personalități.”

Tudor Arghezi a mai scris și publicat de a lungul destinului său de publicist multe asemenea elogii aduse marilor talente din arta plastică. Tableta Pictorul Dărăscu are însă un rol aparte, pentru care o și consemnez și anume cel de a evidenția contrastul dintre eternitatea artei și vînzoleala electorală a politrucilor. Citez:

„Silistra, Carp, Take Ionescu, Filipescu, trei kilometri sau treisprezece, la mare sau numai pe uscat, subt Dunăre, au strămutat preocupările publicului de artă.

Cei care se pricep sau se maimuțăresc a pricepe, cei care în orice caz cumpără tablouri, se îndeletnicesc în acelaşi timp cu arta și cu politica, formează clasa cultă, de amatori, deputati, alegători și burghezi. Şi arta, cînd o necesitate sufletească esențială, s-ar zice, impune omului să știe cui va rămîne puterea, domnului Filipescu sau domnului Take lonescu, este lăsată, cum trebuiește, deoparte. La ce bun să se mai picteze, să se mai scrie, dacă nu se știe: se face sau nu fuziunea dintre părechile despărecheate?

Dărăscu și-a scos picturile în public tocmai acum. Dacă în loc de a le ridica pe stîlpii Ateneului el și le-ar fi atîrnat de păreții unei săli ca «Dacia» sau «Eforia» (săli destinate reuniunilor politice și electorale – n.n.), lucrările lui ar fi putut cunoaște mai repede notorietatea. Cheme-se el și Rafael, pe care l-au admis toate cărțile de citire și toate parlamentele, Dărăscu tot n-ar putea prețui în ceasul de față subt altă formă și putere decît a unui alegător la un oarecare colegiu.

Ei bine, în vreme ce politica se scarpină, și cu ea tot orașul, în vreme ce se pregătesc discursuri și campanii pentru toată suflarea românească, am îndrăznit să ne strecurăm printre trăsurile și automobilele politice, până la Ateneu și până la Dărăscu, care ni s-au părut lunatice…”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro