Şansa mea este că interacţionez cu destul de multă lume, diversă, din toate categoriile socio-profesionale – antreprenori şi mari şi mici, oameni de afaceri, bancheri, IT-işti, consultanţi, avocaţi, miniştri, secretari de stat, directori în instituţiile publice, bugetari etc. Fiecare vede ce se întâmplă în jurul lui în funcţie de ce face, în funcţie de unde[...]

Şansa mea este că interacţionez cu destul de multă lume, diversă, din toate categoriile socio-profesionale – antreprenori şi mari şi mici, oameni de afaceri, bancheri, IT-işti, consultanţi, avocaţi, miniştri, secretari de stat, directori în instituţiile publice, bugetari etc.

Fiecare vede ce se întâmplă în jurul lui în funcţie de ce face, în funcţie de unde lucrează, pentru cine lucrează, vede lucrurile în funcţie de bula şi locul în care se află.

Până la finele anului trecut, aproape toată lumea – şi din sectorul privat şi de la stat – credea că lucrurile vor merge înainte aşa cum mergeau până atunci. Trec alegerile şi viaţa, businessul, economia îşi vor relua cursul de dinainte. Toată lumea înţelegea că sunt alegeri şi că e normal ca guvernul, partidele să promită ceva ce nu poate fi realizat şi să arunce cu bani în dreapta şi în stânga.

Pentru unii, banii care se aruncă când vin alegerile reprezintă o oportunitate pe care o au o dată la patru ani de a câştiga bani mulţi.

Guvernul, până la urmă statul, aşa cum este denumit generic, nu dădea nicio impresie că nu ar mai fi avut bani, că banii erau pe terminate, erau ceva discuţii legate de taxe, salariile creşteau – la stat le creştea guvernul, iar în sectorul privat companiile erau nevoite să crească salariile pentru a ţine pasul cu piaţa muncii -, importurile duduiau, inflaţia nu era o problemă, chiar dimpotrivă, creşterile de preţuri ajută businessul companiilor, Isărescu avea grijă de cursul valutar, iar băncile erau vinovate că nu dădeau credite şi că dobânzile la credite erau mari.

Nimeni nu făcea vreo legătură între cât cheltuia guvernul, cât a cheltuit Ciucă şi cât cheltuia Ciolacu, nimeni nu făcea vreo legătură între deficit şi dobânzile la care se împrumuta guvernul, nimeni nu făcea vreo legătură între dobânzile pe care le oferea Ministerul Finanţelor, dobânzile pe care băncile le dădeau la depozite şi dobânzile care erau la credite, bancherii sunt nişte cămătari care distrug companiile, businessul şi economia.

Aproape nimeni nu făcea vreo legătură între ceea ce se cheamă astăzi dezmăţul bugetar al lui Ciolacu şi situaţia în care au ajuns finanţele publice, guvernul, statul, România.

Organizaţiile patronale – Concordia – cerea celor aflaţi la putere să nu mărească taxele, şi să reducă cheltuielile statului înainte să ia orice altă decizie. Dar atâta timp cât guvernul avea bani, atâta timp cât se plăteau facturile, atâta timp cât se angajau cheltuieli de către administraţia locală şi centrală – vedem noi când se vor plăti lucrările -, toată lumea nu avea niciun motiv să se plângă prea mult.

În sectorul bugetar salariile şi sporurile mergeau fără probleme, salariile şi pensiile creşteau pentru că Ciolacu nu dădea de la el ci de la alţii, nici nu mai conta că banii sunt luaţi cu împrumut cu dobânzi mari (oricum, lumea nu cuantifică prea mult nivelul dobânzilor), atâta timp cât erau.

Din păcate, finalul anului 2024, cu alegerile care au avut loc şi cu rezultatul total neaşteptat, a dat lumea peste cap şi dintr-odată totul a început să crape.

Companiile s-au speriat, au oprit investiţiile şi angajările, băncile au ridicat nivelul de risc, banii au devenit şi mai scump şi nu se mai găseau aşa de uşor, guvernul a început să aibă probleme în a se împrumuta, dintr-odată toată lumea a descoperit situaţia financiară dezastruoasă în care se află statul. Deficitul bugetar foarte mare, coroborat cu schimbarea socială şi a opţiunilor politice, au pus România pe o listă roşie, de alertă, peste tot în lume, în frunte cu pieţele financiare care împrumută România.

Toată lumea a descoperit că guvernul nu mai are bani şi că trebuie să mărească taxele (în campania electorală, Nicuşor Dan ne-a dat în scris că nu va creşte TVA-ul!!!), chiar să introducă altele noi şi că trebuie să mai reducă din cheltuieli.

Dacă până atunci doar cei din sectorul privat cereau reducerea cheltuielilor statului, când a venit noul guvern, Bolojan, şi a pus pe masă reducerea reală a unor cheltuieli bugetare, de la stat, de toate felurile, lucrurile s-au schimbat radical.

Eliminarea unor sporuri, perspectiva reducerii numărului de angajaţi la stat, reducerea unor salarii în instituţii de stat, desfiinţarea unor instituţii de stat, schimbarea sistemului de pensii speciale, tăierea programelor de investiţii la nivel local, adică din banii administraţiei locale, au schimbat atitudinea sectorului bugetar, care a început să ridice baricade.

Dintr-odată, premierul Bolojan este inamicul tuturor, partidele din coaliţie – PSD, PNL, USR, UDMR – vor să se spele pe mâini şi să spună că ei nu au de-a face cu ceea ce face Bolojan, iar tot statul, efectiv, s-a ridicat împotriva celui de la Palatul Victoria.

După mai mult de un deceniu de linişte, când salariile creşteau fără probleme şi nu se punea problema unor restructurări la stat, acum situaţia s-a schimbat: toată lumea este sau vrea să iasă în stradă, toată lumea ameninţă cu procesele orice decizie a guvernului de a tăia sporuri, de a da oameni afară, de a reduce cheltuielile etc.

Chiar Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, relata din propria experienţă de prim-ministru, din anul 2000, cât de imposibil este să faci restructurări la stat, să dai oameni afară, pentru că totul este prins şi apărat de legi pe care nu poţi să le schimbi peste noapte.

În aceste condiţii, chiar putem spune că Traian Băsescu, hulitul preşedinte, a fost chiar un salvator al bugetului, al finanţelor statului atunci când, peste noapte, în 2010, a tăiat salariile în sectorul bugetar uniform, la toată lumea, cu 25%, şi a mărit TVA-ul de la 20% la 24%. Atunci guvernul avea nevoie să reducă cheltuielile cu 1 miliard de euro, nu ca acum, când are nevoie să acopere o gaură de peste 10 miliarde de euro, gaură care nu prea se închide nici cu măsurile fiscale de acum.

Confruntaţi cu perspectiva unor restructurări la stat, cu perspectiva reală a reducerii veniturilor prin eliminarea sporurilor şi a beneficiilor, cei care lucrează la stat au început să pună întrebări, au început să vadă lucrurile dintr-o altă perspectivă: de ce trebuie să ni se taie veniturile, de ce trebuie să renunţăm noi la ceea ce avem acum, de ce Bolojan, care lucrează la stat vine către noi, noi credeam că este de-al nostru, de ce statul nu mai are bani, de ce băncile nu mai împrumută statul, de ce guvenul nu majorează taxele şi impozitele la companii, de ce guvernul nu ia bani de la bănci, care sunt nişte cămătari, uite ce profituri am citit că au, de ce trebuie să plătim noi, unde este Europa, de ce trebuie să le dăm bani la ucraineni.

Înainte banii erau peste tot, nu reprezentau o problemă, iar acum, cel puţin afirmaţia că statul nu mai are bani, dar sectorul privat are bani, schimbă modul de gândire al unei destul de importante categorii sociale din societate.

Dacă înainte sectorul privat arăta cu degetul la sectorul de stat că are prea mulţi bani, că înghite foarte mulţi bani şi că nu produce nimic, acum sectorul bugetar îşi îndreaptă pumnul către sectorul privat ca locul de unde statul trebuie să găsească banii pe care nu îi are şi de care are nevoie.

Să vedem unde va duce această luptă de clasă – sectorul bugetar versus sectorul privat şi invers – şi care vor fi pierderile de război pe care toată lumea le va plăti.