Printre trunchiuri căzute şi buşteni acoperiţi de muşchi, biologul olandez Hans Joosten păşeşte prin solul moale şi nesigur al mlaştinii Kieshofer, din nord-estul Germaniei. „Nu poţi şti niciodată dacă pământul are 10 centimetri adâncime sau un metru”, explică el, în timp ce broaşte minuscule sar printre ferigi şi arini. Pentru o armată care ar înainta[...]

Printre trunchiuri căzute şi buşteni acoperiţi de muşchi, biologul olandez Hans Joosten păşeşte prin solul moale şi nesigur al mlaştinii Kieshofer, din nord-estul Germaniei. „Nu poţi şti niciodată dacă pământul are 10 centimetri adâncime sau un metru”, explică el, în timp ce broaşte minuscule sar printre ferigi şi arini.

Pentru o armată care ar înainta cu vehicule blindate, un astfel de teren ar fi un coşmar: „S-ar împotmoli imediat”, spune Joosten.

De aceea, savantul, supranumit de colegi „Papa mlaştinilor”, crede că zonele umede ar putea deveni un aliat strategic împotriva a două dintre cele mai mari pericole ale Europei: expansiunea Rusiei şi schimbările climatice, potrivit unui reportaj realizat de Financial Times.

În timp ce guvernele europene pregătesc cheltuieli uriaşe pentru reînarmare, el susţine că refacerea mlaştinilor drenate este o soluţie mult mai ieftină şi cu beneficii multiple: „Îţi întăreşti apărarea şi, în acelaşi timp, ajuţi clima, biodiversitatea, agricultura şi gestionarea apei.”

De secole, apa şi terenurile mlăştinoase au fost folosite ca bariere naturale. Generalul prusac Clausewitz le considera „linii de apărare de neclintit”. Chiar şi Arminius, conducătorul germanic, a atras legiunile romane într-o mlaştină pentru a le înfrânge, iar Olanda a folosit inundaţii controlate pentru a respinge invadatorii spanioli şi francezi.

În timpurile moderne, Ucraina a demonstrat eficienţa aceleiaşi strategii. La începutul invaziei ruse din 2022, armata ucraineană a aruncat în aer un baraj pentru a transforma terenul din apropiere de Kiev într-o capcană naturală anti-tanc. „Natura şi-a făcut treaba”, spune analistul militar Viktor Kevliuk.

În prezent, Estonia admite deschis că foloseşte mlaştinile şi lacurile de la graniţă ca obstacole naturale împotriva unei posibile invazii. Însă nu toate ţările au aceeaşi abordare.

O tragedie recentă a arătat şi reversul medaliei: patru soldaţi americani şi-au pierdut viaţa în martie, după ce vehiculul lor blindat s-a scufundat într-o mlaştină de lângă graniţa Lituaniei cu Belarus.

Ministerul german al apărării recunoaşte că ideea reumplerii mlaştinilor „doar pentru scopuri militare” are avantaje şi dezavantaje, dar nu este o prioritate.

În Polonia, biologii care au propus oficialilor folosirea mediului ca barieră defensivă spun că interesul rămâne mai mult pe hârtie. În schimb, guvernul a ridicat un zid de oţel de 5 metri prin parcul naţional Białowieża, tăind în două una dintre cele mai preţioase păduri şi zone umede din Europa, pentru a bloca migranţii veniţi dinspre Belarus. Proiectul de fortificare a frontierei, botezat „Scutul Estic”, stârneşte critici dure din partea ecologiştilor, care îl văd ca pe o ameninţare directă la adresa mediului.

Pentru Hans Joosten, răspunsul e clar: mlaştinile nu sunt doar relicve naturale, ci fortăreţe verzi capabile să ţină pe loc tancurile şi să absoarbă milioane de tone de carbon. Într-o Europă prinsă între Putin şi criza climatică, aceste zone umede par a fi nu doar o soluţie de apărare, ci şi o investiţie în viitor.