Spânul, Muma-padurii, Pasarila-lati-lungila, Pacala si Tândala, Zîna-cea-rea si Baba-Cloanta de la USR, forme de viata care fac politica de stat. Zgura umana cu pretentii de eroi civici

Forma de viață care conduce ONG-ul securist USR, dl Dominic Fritz s-a adresar Românilor, în majoritatea lor creștini ortodocși astfel: ”Cei care țipă cel mai tare în apărarea țării și a creștinismului sunt de fapt agenții celor care lucrează metodic să devenim din nou slugile Rusiei”.Citind aceste blasfemii, mi l am amintit pe dl. Iulian Bulai , alt USR-ist de seamă, care tot înainte de Sărbătorile Sfinte ale Crăciunului a declarat ritos despre Mîntuitorul Iisus Cristos: ”Un copil. Sărac şi provenit dintr-o familie foarte ciudată. Un tată trecut de prima tinereţe şi o mamă adolescentă. Apărut în lume fără ca părinţii lui să fi făcut dragoste. Cu o mamă surogat şi un tată care acceptă paternitatea fără să fi contribuit la ea. Refuzat de comunitate. Născut fără ca părinţii să fi fost căsătoriţi, doar logodiţi. Naşterea lui arată extradordinarul dar şi limitele societăţii în care a apărut”.Astea fiind spuse, cred că Fritz l-ar putea propune ca Ministru al Apărării pe dl.Bulai. Imi amintesc de celebra fotografie a acestuia, în chiloți, cocoțat pe un cal, ceeace ne spune că ar putea avea ceva legături cu cavaleria militară. Mi-l și imaginez pe dl. Bulai cu fizicul lui de invidiat, în chiloți, cocoțat pe umerii dlui Fritz…Uneori, când îi privesc pe acești pseudo-eroi ai politicii noi, nu-mi vine în minte niciun termen tehnic, niciun concept sociologic, ci doar figura aceea ridicolă și perfect românească, de basm: ”Jumătate-de-om călare pe jumătate-de-iepure-șchiop”. Un amestec de pretenție și neputință, de ambiție cocoțată pe o improvizație. Un erou fracturat, cerșind legitimitate, dar incapabil să-și poarte propriul trup, darămite o țară. Perfectul simbol al neomarxiștilor useriști pentru vremurile astea.În poveștile noastre, „jumătate om, călare pe jumătate de iepure șchiop” nu e un personaj cu nume, ci o etichetă folclorică pentru o categorie: vitejii de carton, băieții care se declară eroi dar n-au nici cal, nici drum, nici destin — doar un iepure șchiop sub ei. O imagine perfectă pentru toți pseudo-salvatorii de azi, strânși la un loc în USR-ul neomarxist, printr-un entuziasm artificial, convinși că sunt născuți să schimbe lumea când, de fapt, abia se țin în șa peste propriile lor neputințe.Când l-am văzut la TV pe Victor Ciutacu descriind U.S.R - la momentul adevărului -, și, da, este un asemenea moment, drept o „structură de tip securistic, gelatinoasă, ținută unită de foamea de înavuțire a unor ratați”, am constatat că spune doar ce se vede cu ochiul liber. Adevărul crud. M- am gândit atunci că ar putea fi completat de o imagine. Întotdeauna imaginea nu poate lipsi în orice descriere politică.La început, i-am proiectat pe acești useriști, în minte, ca pe niște pitici de grădină din ipsos.Ceva static, benign, genul ăla de decor ieftin la care nu te uiți decât când îl lovește ploaia și le face pete pe față. Ar fi fost frumos să rămână acolo: figurine fragile, cu zâmbetul ăla idiot turnat direct în matriță.Numai că piticii din ipsos - useriștii neomarxizați de tentaculele cu dolărei ale lui Soros au prins chef de putere. Au început să țopăie. Au migrat. Și azi s-au trezit cocoțați în vârful statului, cu aerul celor care cred sincer că au fost trimiși să moralizeze poporul. De parcă ne-am fi dorit vreodată să fim moralizați de cineva care arată ca un accesoriu dintr-o curte neîngrijită.Dar nu,nu sunt (doar) pitici de grădină. Sunt ceva mai vechi, mai adânc, mai rău. Sunt ființe din basmele noastre, dar fără farmecul grotescului tradițional. Tot ce era în poveștile populare avea măcar o logică: balaurul era bătrân, zmeul era lacom, Scaraoschi era măcar coerent în rău. Dar terchea-berchea ăștia sunt ceva nou: creaturi fără contur, fără poveste, fără substanță. Un amestec de Păcală ratat cu Păsărila-Lăți-Lungilă, Zmei, fără înălțime, omogenizați într-un malaxor politic.Nici măcar nu sunt personaje negative demne de vreo poveste. Sunt acele ființe pe care basmele nici nu le-au inventat, pentru că ar fi stricat ritmul narațiunii. Sunt creaturi ale insignifianței toxice. Oameni cu neomarxismul în buzunar și cu o foame provincială de consacrare, încât nu poți decide dacă te enervează mai mult vorbăria sau talentul lor de a face praf tot ce ating.Faptul că un astfel de lider, dl. Bolojan -, userizat până la caricatură cinică a ajuns să se umfle în pene la conducerea țării confirmă ceva și mai neliniștitor: România nu mai trăiește basmele, ci parodia lor. Balaurul, nu mai are șapte capete; are un discurs despre jupuirea și sărăcirea poporului român.Spânul este astăzi premier și distruge programatic economia, oamenii, țara.…Vrăjitoarea nu mai are baghetă, ci dă legi pentru exportarea pe trei lei a ultimelor avuții naționale. Iar tembelii cu 12% din voturile românilor, nu mai stau la margine. Stau în frunte.Când arhetipurile noastre populare îi întâlnesc pe acești indivizi, apare recunoașterea instinctivă: nu sunt noi. Sunt doar aceeași categorie a mizeriei morale pe care folclorul a evitat-o din bun-simț. Prea sumbre, prea lipsite de poezie, prea lipsite de orice structură narativă. Practic, zgură umană cu pretenții de eroi civici.Și, sincer, nici nu știu dacă asta e partea cea mai tristă.Poate cea mai tristă e că, în lipsă de zmei adevărați, am ajuns să fim conduși de accesorii de grădină cu ambiții geopolitice.Nu știu prin ce mecanisme obscure se întâmplă asta — poate vreun rest de magie arhaică, poate doar lene cognitivă — dar uneori un politician anume apare în fața noastră cu exact chipul pe care îl dădeam lui Păcală când eram copii.Este cazul dlui Nicușor Dan. O alunecare stranie între fabula naivă și realul cinic al zilei. Nu seamănă cu Păcală în mod obiectiv. Nu ar putea cineva să-i suprapună portretele și să spună: da, aici, aici e continuitatea. Și totuși, pentru mine, ea există: un fel de recunoaștere stupidă, involuntară. O sincronizare a imaginarului, perfidă și inevitabilă.În copilărie, Păcală și Tândală erau figurile pe care le încărcam cu tot ce nu înțelegeam: prostie bună, viclenie de supraviețuire, o simplitate pe care o suspectam deja a fi mincinoasă. Crescând, în mod ironic, lumea mi-a dovedit că mulți adulți funcționează exact pe logica lui: o amestecătură de stângăcie prefăcută și oportunism.Imaginația copilului nu dispare. Doar se ascunde în subsolurile minții, ca un animal vechi, și iese atunci când găsește o potrivire. Reconstruiește lumea după clișeele de atunci, pentru că ele au fost primele noastre instrumente de a decupa realitatea. Și dacă întâlnește o față suficient de plată, un surâs suficient de fals, o privire imbecil jucată, copilul își spune: îl știu. Iar eu, adult fiind, mă trezesc prins în această întâlnire schizoidă — între caricatură și carne.Nu e vina lor că poartă masca asta. Probabil nici nu știu. Așa cum nici Păcală și Tândală n-au știut, vreodată, că vor servi drept matriță pentru ridicolul contemporan. Dar există o ordine secretă a lumii — una pe care copiii o simt și adulții o rătăcesc — în care lucrurile se întorc la forma lor inițială. Ceea ce ne-a făcut să râdem atunci, ni se întoarce acum ca suferință. Imaginile cu care am crescut devin instrumentele prin care, fără să vrem, judecăm prezentul.Asta e un fel de tragedie discretă: că între povestea populară și România politică userizată, nu e o ruptură, ci o continuitate. Un fir rușinos, dar logic.Când îi privesc nu simt doar comicăria. Simt mai ales recunoașterea — și odată cu ea, o tristețe: că România , în fond, n-a reușit să crească nici ea prea mult peste propriile basme simple.Și apoi, altundeva, într-o altă zi, apare și Păsărila-Lăți-Lungilă, de mână cu Tândală. În fruntea vreunui minister, pe un hol de instituție sau la televizor, îmi apare câte un individ cu membre lungi, mișcări stângace, voce răsfirată — și în clipa aceea știu, fără să pot argumenta logic: îl știu pe acesta, vine din basmele copilăriei. E Păsărila-Lăți-Lungilă, ieșit din carte, scos din pagină, scuturat de praf și trimis direct în politica românească, să dea corp USR-ului.Chipul adultului nu seamănă în mod real cu desenul pe care mi-l imaginam când eram mic. Dar corpul, atitudinea, felul în care ocupă spațiul… Există o neîndemânare solemnă, un soi de înălțime inutilă, care mă face să simt aceeași uimire: cum poate cineva atât de lung să fie atât de mic? Așa cum în poveste, statura lui nu aducea nici forță, nici înțelepciune, tot așa, acum, în realitatea politică, întâlnești oameni care cresc doar pe verticală — în funcții, în vizibilitate — fără a crește în profunzime.Copil fiind, râdeam de disproporția lui. Adult fiind, mă neliniștește.Pentru că Păsărila-Lăți-Lungilă nu e doar un personaj grotesc; el e metafora perfectă a celor care se ridică peste noi prin simpla întâmplare a structurii, nu prin merit. Oameni care se lățesc în instituții, care se lungesc prin discursuri căznite, care trec prin lume fără să aibă vreun conținut real, doar o formă exagerată. Și mai e ceva: în basme, el era prietenul celorlalți eroi, dar nu rezolva nimic. Doar ”se întindea”, doar ”atingea”, doar ”ajungea”.În lumea noastră, găsesc aceeași specie de inutilitate elegantă. Ședințe în care se aranjează lucruri, atât de lungi și fără substanță, încât devin aer; decizii de o verticalitate impresionantă, dar goale și chiar distructive; figuri care, dacă n-ar fi atât de înalte în funcții, abia ar fi observabile pe stradă.Mi se pare fascinant și deprimant cum memoria copilului modelează realitatea adultului. Când îl văd pe câte unul dintre acești Lăți-Lungilă moderni, nu pot să nu simt că basmele nu ne-au pregătit pentru eroi, ci pentru caricaturi. Iar mintea, loială propriilor ei arhetipuri, recunoaște imediat esența: ah, da, știu această formă — e exagerarea fără sens, un monument al disproporției goale de conținut.În fața unei instituții, - de exemplu Ministerul de Externe -, o văd pe Muma Pădurii.Nu are părul încâlcit, nu are gheare; are doar un un rânjet încremenit, care amintește de femeia aceea bătrână din povești, cea care mesteca nodurile răutății. Se sprijină într-o pereche de pantofi prost aleși, de funcționar senior, și nu spune nimic — doar privește, ca și cum ar calcula câte suflete poate strivi sub tâmpla ei îngroșată. Simți, fără să știi de ce, că orice om tânăr i se pare indecent: prea viu, prea neatins de mecanism. Aceeași privire o aveau și creaturile din pădurile copilăriei, cele care îți cereau să fii curajos nu pentru că meritai, ci pentru că altfel nu aveai scăpare.Mai încolo apare Baba Cloanța. Modernă, cu un palton care încearcă să pară scump. Se plânge la televizor că e nedreptățită, că oamenii n-o înțeleg, că presa o vânează. E fragilă și lacrimogenă, dar în ochii ei stă o bucurie vinovată, ca a acelei bătrâne din povești care-ți cerea un colț de pâine, iar după ce îl primea, îți lua norocul, vârsta și pacea minții. În lumea noastră, lacrima nu mai transformă eroul în broască — îl transformă doar în suspect. Iar asta e suficient ca să-ți pierzi orice sentiment de realitate.Cea mai tulburătoare, însă, rămâne Zmeoaica useristă. Nu e urâtă; nici nu mai trebuie. Zmeoaica nu mai păzește cuptorul, ci angajările în ministere. Pedepsele ei sunt imaculate, perfecte: un telefon care nu sună, un contract care nu se mai semnează, o ședință în care ți se explică, cu glas moale, că „nu mai e loc pentru tine aici”. În basme, îți lua sufletul. Azi îți ia locul de muncă. Diferență mică.Pe ecranele posturilor tv neomarxiste apar tot timpul Ielele. Tinere, rareori frumoase, Oengiste, cu mișcarea aceea ușor plutitoare a femeilor care trăiesc din propria fascinație. În jurul lor, moderatorii devin proști fără efort, își uită interviurile, notițele, obligațiile. Le urmăresc hipnotizați, ca ciobanii din povești care se trezeau, dimineața, cu trupurile înțepenite și mințile tulburi. Rezultatul e același: după ce trec ele, rămâne în urma lor un șir de vorbe risipite și câte un bărbat cu privirea goală, de parcă s-a întors dintr-o noapte în care i s-au furat toate puterile.La final, nu se poate fără Zâna rea. Seamănă leit cu ministra mediului, oengista Buzoianu. Are o imagine impecabilă, de consultant cu școala făcută la ONG. Nu ridică vocea niciodată. Ea doar „recomandă”, iar recomandarea ei e lege. În povești, zâna rea transforma prințesele în rațe urîte. Aici transformă întregi ramuri economice în praf și pulbere. Oameni cu diplome, proiecte și ani de experiență devin brusc mici, sfioși, dând din cap în fața unei femei care știe exact cât costă moralitatea pe ora de consultanță.E frumoasă și străină, ca un adevăr rostit în altă limbă. Și în spatele ei, simți aceeași răceală impersonală care, în basme, condamna eroii pentru greșeli inventate…Uneori am impresia că n-am părăsit niciodată copilăria.Doar că azi basmul nu mai e spus la gura sobei.Azi îl vezi în guvernul dominat de neomarxiștii din USR, la televizor, în declarații, în ședințe, în reacțiile false. Au învățat să-și poarte răutatea cu eleganță.Și, la fel ca atunci când citeai povești te întrebi dacă nu cumva întregul regat ar avea nevoie de un erou.Dar tot basmele ne spun că, înainte de eroi, vine întotdeauna vremea monstrului.Iar noi suntem, clar, în plină domnie a lor.Nici eu, nu-mi fac iluzii despre felul în care arăt. N-am nimic din eleganța lui Alain Delon, nici din geometria impecabilă a lui Brad Pitt. Dacă mă prinde o oglindă într-o zi proastă, mă recunosc abia pe jumătate — și nu neapărat jumătatea mai bună. Așa că nu mă miră gândul că, în ochii altora, pot foarte bine să fiu doar un personaj marginal, o figură trecătoare, un chip pe care nu-l reții, eventual un mic grotesc de fundal, util doar ca termen de comparație pentru vanitatea lor.Dar, nu e nici un motiv de supărare: fiecare dintre noi devine, fără să știe, caricatura altcuiva. Așa cum eu îl proiectez pe Păcală peste un politician, poate un necunoscut mă privește pe mine și mă clasifică instant: uite-l și pe ăsta, un fel de… ceva. Nu un erou, nu un simbol, nici măcar un personaj cu replici. Doar un contur ușor ridicol, fără miză. Poate o mișcare stângace, un tic, un fel de a privi în jos — suficiente pentru ca mintea altuia să mă trimită în categoria celor care „trec și-atât”.Și în fond, ce drept am să mă plâng? Dacă lumea e plină de măști, atunci e logic ca și peste chipul meu să se fi lipit una. Nu mă avantajează, nu mă reprezintă, dar nici nu mă contrazice total. E acolo, sămânța aceea de comic involuntar, de neîmplinire tăcută, de om care nu reușește să iasă din planul secund al propriei vieți. Adevărul e simplu și neplăcut: nu doar ei sunt personaje. Și eu sunt. Numai că nu unul memorabil: nu mă avânt în politică, nu mi doresc mai mult decât mi-a dat Dumnezeu. Sunt, așa cum sunt milioane de români, mediocru și liniștit…Problema e că România asta chinuită, continuă să fie condusă de personaje pe care literatura populară le-a inventat, probabil, doar ca să ne învețe să râdem. Acum însă nu mai râde nimeni: Spânul, Zmeul, Păsărilă-lăți-lungilă, Păcală și Tândală de la USR, fac politica de stat.

Spânul, Muma-padurii, Pasarila-lati-lungila, Pacala si Tândala, Zîna-cea-rea si Baba-Cloanta de la USR, forme de viata care fac politica de stat. Zgura umana cu pretentii de eroi civici

CITEȘTE ȘI / PE ACEEAȘI TEMĂ