Vă povestesc ca un martor ocular – văzut de la balcon. Eu am biroul pe balcon: iar balconul dă direct în bazin de care mă desparte doar un rând de copaci. Deci zi de zi am avut sub ochi întreg procesul.Și s-a început: mai întâi au apărut „oamenii invizibili” – nu-i vedeam, dar îi auzeam. Erau luați, duși, aduși – un soi de „semisclavi” de șantier aduși de prin Vietnam. Nu vorbeau, ci ciripeau. Nu ieșeau, nu plecau, nu-i vedeai: noaptea veneau, noaptea plecau. Bănuiesc...