Cum a desfiintat Curtea Constitutionala iobagia digitala

Contributors miercuri, ianuarie 15, 2025 Autentificați-vă / Înregistrați-vă Contributors Căutați Acasă Analize Sorin Borza Cum a desființat Curtea Constituțională iobăgia digitală Sorin Borza 24/12/2024 12 4491Nu cred că elita decidenților din România a previzionat (măcar parțial) suita de consecințe pe care o atrage după sine „reglajul” dâmbovițean al competiției electorale pe motive de oportunitate. Fără îndoială, motivațiile reluării alegerilor prezidențiale de la zero pot fi mai complexe decât ceea ce apare contabilizat într-un text pripit produs de Curtea Constituțională. Pe baza informaților publice privitoare la subiect nu e cazul să trecem la judecăți fără rest. Din păcate, ceea ce a ieșit nu e în nici un caz „mai multă democrație” ori mai multă justiție socială, ci un set de riscuri asociate pe care instituțiile de profil l-au luat imediat în considerare (a se vedea arestările unor, deocamdată prezumptivi instigatori, investigarea unor persoane suspectate de finanțări mascate, respectiv amenzi aplicate unor „pescuitori în ape tulburi”). Un lucru a devenit totuși cât se poate de limpede: de la combatul convingerilor politice la acțiuni emoționale disproporționate este un pas mai mic decât am fi înclinați să admitem odată ce, așezați comod în fotolii, ciupim complice obrazul democrației deliberative. Nu mai avem ce să discutăm – asta a înțeles strada. Și lucrurile stau așa pentru că în societățile procedurale un „stăpân fără chip” și-a exercitat prerogativa de a face vorbire despre voința unui Zeu a cărui înțelepciune pare multora greu de înțeles. Nici măcar recent anunțata candidatură a primarului Nicușor Dan nu pare să fi liniștit prea mult apele. Reacția partidelor „proNATO” la toate acestea – o însăilare de clișee privitoare la riscul subminării șanselor coaliției „diștepților” (cum le-ar zicea Brâncuși) înșurubați de partea bună a baricadei. Coaliție – gata de a duce mai departe un sistem de administrare a crizelor noastre cele de toate zilele care (european sau nu) a dus deficitul bugetar la 53% din PIB.Va propun să simplificăm analiza – și de dragul jocului logic al interpretării cauzale – să admitem că România ar fi doar o țară europeană cu oameni care au dorințe și așteptări firești și care, în virtutea unui bun simț funcțional, dincolo de nivelul individual de educație, au dreptul să aleagă în ce fel să-și trăiască viața. Faptul că cineva își poate propune un „management profesionalizat” al destinului istoric al unui popor e doar un eufemism chemat să mascheze interesele cât se poate de pământene ale unei elite extractive. Și e puțin probabil ca povești despre „soarta democrației” să aducă voturi din partea unui public pe care nici măcar ochelarii de cal Tik Tok nu-l pot opri să vadă efectele corupției endemice (raportare lipsită de onestitate la muncă) din societatea românească. Despre semnalul transmis de români noi putem debita fraze solemne și putem concluziona savant. În ce mă privește aș prefera ceva mai simplu și mai clar: să spunem direct – și asta se vede cu ochiul liber – că pe plaiurile mioritice nu avem un raport just și ușor de recunoscut între efortul personal și recunoașterea socială. Faptul că oameni competenți și dispuși să gândească onest nu primesc recunoaștere și au dificultăți în procesul de monetizare a propriei performanțe productive e principalul simptom al unei societăți pândite de ipocrizie. Un sistem ipocrit de validare socială nu poate face propuneri cu caracter democratic în primul rând pentru că nu e interesat de democrație. Analize stupefiate vorbesc despre candidați politici scăpați „sub radar” și privesc „cu atenție și îngrijorare” către riscurile războaielor hibride. Nimic despre riscurile unui tehnofascism strecurat abil prin conducte procedurale ori despre posibilitatea apariției unor „culoare de castă” într-o societate dominată de aristocrația ORNISS. Cum arată aceste riscuri azi – într-o epocă unde instrumentele aflate la dispoziția stăpânilor Inelelor au configurat o altă „societate asimetrică”? Epocile istorice cunosc permanent schimbări legate de progresele științei și tehnologiei. Fiecare epocă e dominată un proiect de societate construit în jurul unui șoc pe linia cunoașterii care schimbă fundamental raporturile de putere între indivizi. Apariția armelor de foc sau fisiunea nucleară rămân evenimente care au marcat definitiv fața lumii în care trăim. Dacă nu manifestăm un exces de expunere romantică vom constata la rece că individul comun poate alege (cel mult) modul în care interiorizează aceste schimbări. Comunitățile iau act de o realitate pe care o evaluează plecând de la intensitatea emoțiilor pe care aceasta le trezește. Creierul social e fără încetare „adus la zi” în legătură cu modificările unui contract social agreat de indivizi aflați în permanentă competiție. Din rațiuni de securitate a persoanei în epoca noastră această competiție e arbitrată procedural prin diverse cerințe normative. Dincolo de asta, ceva fundamental se schimbă: contractul social clasic (expresia formal-politică prin care societățile moderne caută să păstreze competiția în cadre nonviolente) e pe cale să devină caduc. Tehnologiile digitale actuale (AI în special GAI) nu schimbă doar istoria, ci sunt pe cale să îndrepte pe un alt curs înseși natura omului [1] . Un om nou e gata să năvălească în piața publică și, pentru întâia dată, aduce cu sine unelte pe care nu le poate lua în stăpânire fără a se trezi el însuși luat în stăpânirea lor. Se naște, pe cale de consecință – o societate cu raporturi de putere mediate pentru întâia dată în istorie de „vasali digitali”. În interiorul acestui tip de regim contractual – statul (democratic și iliberal deopotrivă) operează o preluare ostilă a individul comun prin manevre procedurale. Acest tip de intervenționism procedural (pe model Hindenburg [2] ) nu admite contestări și lichidează dezbaterea privitoare la alternative.Societățile procedurale (ca medii ale capitalismului „de platformă”) creează condițiile de manifestare a ceea ce experții califică drept tehnofeudalism . Discuțiile despre refeudalizarea spațiului public (Habermas 1965) nu sunt noi, diferența este că întâlnim azi forme de vasalitate mediate de tehnologii extrem invazive. Odată puse la dispoziția competitorilor pentru putere – noile tehnologii nu modelează doar interacțiuni în spațiul public, ci predetermină algoritmii care asigură interpretări partizane. Fiecare individ e preluat în spațiul politic pe baza unei profilări care ține cont într-o măsură din ce în ce mai mare de natura și anvergura conectării sale în rețea [3] . Avem în societățile moderne proceduri de incluziune și modalități ritualice de consacrare a individului ca parte a unei comunități de tranzacționare de poziții de putere. Aceste sisteme de validare socială produc întotdeauna efecte sub supravegherea unei elite – ea înseși selectată pe baza bagajului prealabil de conectări. Fără a fi în mod necesar politică – această elită deține resurse semnificative de influență pe care le exploatează politic. Care sunt efectele imediate ale acestei arhitecturi inovative de putere?Câtă vreme democrația se validează formal pe criteriul majorităților elective poziția cuiva de nod în rețea nu poate rămâne lipsită de efecte. Digital democratic affordances destructurează piramida socială subminând raportul real de putere între clase sub pretenția (falsă dar ispititoare) de „democratizare a democrației” ( De Sousa Santos 2005) Promisiunea de „democratizare” a accesului la decizii care privesc alocarea de resurse nu are drept consecință imediată nici „mai multă cunoaștere” și nici mai multe alegeri corecte. Însă ea întreține pentru o anumită parte a societății asimetrice iluzia generalizată a competenței . Este domnia procedurilor un răspuns onest la criza contractului social clasic? Care sunt limitele practice ale voinței generale și ce înseamnă azi alegere rațională? Care ar fi raportul între cunoaștere și șansa de a trăi pornind de la alegeri proprii într-o societate unde progresele neuroștiințelor produc mai multe îngrijorări ca oricând?Noi numim cunoaștere acea formă de interpretare a faptelor din care putem extrage o formă practică de putere. Nici o explicație teoretică nu poate refuza această constatare. Comunitățile de explicitare (experți, tehnocrați și în general epistocracy ) sunt grupate în jurul unor narațiuni alternative care instrumentează discursiv o arhitectură socială „igienizată” birocratic în beneficiul unei oligarhii care exploatează cinic culoare de oportunitate politică. Ei își securizează accesul discreționar la resurse și motivează prin narațiuni panicarde urgența unor decizii autoritare pe care le prezintă mai apoi ca argument de legitimitate în procesul de consolidare a propriilor poziții de putere. Mecanismul în sine nu e nou. Sunt noi și teribile instrumentele pe care tehnologiile digitale le pot oferi și care permit unei oligarhii „fără chip” să prevină orice tentativă de chestionare directă. Nu pot fi chemați sau trași la răspundere fiindcă mai mult ca oricând „sistemul e de vină”. Puterea de factură procedurală nu mai păstrează în centrul său libertatea, ci sub pretenția că acordă prioritate păcii sociale și siguranței [4] confecționează normativ fizionomia binelui public și o face pe baza unor interese care aduc într-o poziție dominantă de putere birocrații care au produs respectivul regulament (procedură). Pretenția de prevalență a securității persoanei este justificarea existențială a societății procedurale.Faptul că tot mai mulți oameni își dau acordul pentru proceduri „corecte” fără a fi capabili să identifice tipul de gândire care a condus la ele e legat (măcar în parte) de opinia generalizată că aceste proceduri sunt rezultate ale unui efort de computație care nu mai este pasibil de contestări. Obținerea de soluții în rețea pentru probleme identitare a creat o piață emergentă de certificate (orice manea căinează lipsa a ceva adevărat ) care consumă timp și angajează individul în serii obositoare de alegeri fără miză [5] . E de înțeles pentru ce acest tip de interlocutori preferă externalizarea discernământului câtă vreme în acest fel pot alege modalitatea cea mai ieftină de a primi recunoaștere: pozițiile „corecte” sunt validate consensual în rețea [6] . Comunicarea digitalizată schimbă decisiv regulile jocului democratic: discursul științei pentru mase se transformă în argument totalitar [7] odată cu politizarea „adevărului străzii”. Până la urmă, sub raport politic, strada rămâne cel mai utilat laborator. Chiar dacă simțul comun ar respinge convingerea provocatoare a lui Richard Rorthy (potrivit căreia „democrația este mai importantă decât adevărul”) oricine va fi constrâns să admită plecând de la fapte, că o serie de probleme cu care se confruntă democrațiile moderne sunt azi consecințe ale unor defecte de rețea : ne confruntăm azi cu forme toxice de reconstrucție narativă a politicului (mitologizare, desființarea experienței imediate prin jonglerii discursive) tocmai fiindcă acceptarea lor e compensată simbolic în mod generos: incluși în valul colectiv de justiție socială toți acești vasali ideologici se simt cumva făcători de istorie. E momentul de glorie a unei avangarde imature și vulnerabile – primii sacrificați pe altarul unui „interes național” care le va cere degrabă taxe, impozite și, mai important, un cec în alb pentru decizii bugetare aflate dincolo de puterea lor de înțelegere. Ideea potrivit căreia reglementarea (sau interzicerea) rețelelor sociale poate ajuta democrația este un non-sens. Iobăgia digitală a apărut fără să fie o consecință inevitabilă a progresului tehnologiilor computaționale. Digitalizarea este ocazia, dar nu cauza expansiunii sistemelor de exploatarea în rețele complexe a „adevărului de rețea” în spațiul politic. Construirea unor rețele de putere se face cu instrumente digitale, dar e posibilă doar sub condiția întreținerii interesate a analfabetismului critic . Rațiunea critică e pusă în pericol de pretenția societăților procedurale că pot fi suspendate judecățile individuale prin înlocuirea preferinței motivate cu alegeri certificate colectiv. Pentru că am spus (cred) prea multe lucruri la care cei mai mulți oameni nu au timp sau nu vor să reflecteze și pentru că mi s-a reproșat uneori că am tendința de a brusca analitic interlocutorii – îmi permit pe să vin pe final cu ceva ușor de înțeles, dar poate nu la fel de ușor de digerat: numai cine nu dorește nu pricepe că un scrutin prezidențial nou nu înseamnă în mod necesar o alegere nouă. Asta pentru simplul motiv că nicio sentință a Curții Constituționale nu are puterea de a desființa iobăgia digitală. Pentru asta e nevoie de ceva mai mult.[1] A se vedea cercetările de sociopsihologie (Adler 2002) neurobiologie interpersonală (Cozolino 2014), neuroștiință socială (Adolphs 2003) sau neuroștiințe afective (Pankseep 1998)[2] L. von Misses observa că în cadrul acestui model – statul păstrează aparențele piețelor, prețurilor, salariilor și ratelor obișnuite ale dobânzii. Cu toate acestea nu mai există antreprenori, ci numai manageri de ateliere ( Betriebsführer , în terminologia legislației naziste). Acești „intermediari” bine plătiți sunt ținuți să asculte necondiționat de ordinele promulgate de către biroul guvernamental suprem de management al producției. Biroul acesta (numit Reichswirtschaftsministerium în Germania nazistă) le spune managerilor de ateliere ce anume să producă și cum să producă, la ce prețuri și de la cine să cumpere – și la ce prețuri și cui să vândă. El îi fixează sarcinile fiecărui lucrător și îi stabilește salariul.[3] Sorin Borza, (2012) Managementul conectării și resursele ideologice ale puterii , Sfera politicii,[4] „Potrivit felului modern de a înțelege statul – susține Heidegger – esența puterii se întemeiază pe presupoziția metafizică conform căreia esența adevărului s‐a preschimbat în siguranță (adică în siguranța de sine a esenței omului, care se pune pe sine însuși ca temei a toate)…” Parmenide, Humanitas, p. 173[5] Umberto Eco a prezis că „Există în viitorul nostru un populism TV sau internet, în care răspunsul emoțional al unui grupul selectat de cetățeni poate fi prezentat și acceptat ca Vocea Poporului.” (UrFascism)[6] O dezvoltare a problematicii în Sorin Borza, Modernitatea ratată , ed. Eikon, București, 2016[7] A se vedea amenințări de tipul “imitation democracy” (Lilia Shevtsova), a “virtual democracy” (Andrew Wilson), a “pseudo democracy” (Graeme Robertson), or a “façade democracy that barely conceals the political and bureaucratic dominance of a self-interested bureaucratic corporation” (Vitali Silitski)12 COMENTARII Sorin Borza Conferențiar la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea din Oradea. Doctor în filosofie Universitatea Babeş Bolyai Cluj cu teza „Conceptul de eikôn în filosofia lui Platon”, cu distincţia Magna Cum Laudae

Cum a desfiintat Curtea Constitutionala iobagia digitala

CITEȘTE ȘI / PE ACEEAȘI TEMĂ