• Ce este lefterpopescianismul? O luare razna (nu neapărat din cauza cuvintelor) în plină viață sau literatură a unui personaj, o fisură în structura personalității (autorului sau cetățeanului) prin care răzbat (în afară sau în text) tot ce are el mai bine stăpînit în adîncuri.
• Ce legătură este între nepotrivirea celor două bilete și lungul șir de acuzații aduse de personaj „tripotajurilor ovreiești de la bursă”, între violenta contrazicere a speranțelor lui Lefter Popescu și amenințarea la adresa instituției jocurilor de noroc? Nici una.
• Deraierea personajului și a scriitorului într-un gest sau într-un text fără nici o legătură cu subiectul – iată caracteristica fundamentală a lefterpopescianismului din viață și din literatură. A doua ar fi aceasta: țicneala umblă la metafizică.

Luînd ca exemplu pe nefericitul erou al schiței Două loturi, Lefter Popescu, Marin Preda crede a descoperi la Caragiale o comedie a cuvîntului. Comportamentul aberant al funcționarului din finalul schiței și-ar avea explicația, potrivit eseistului, într-o rătăcire din cauza cuvintelor:

„În plină nefericire, eroul o ia razna, dus de cuvinte. Torentul de vorbe scoate la iveală o țicneală care zăcea în creierul individului, neștiută pînă atunci nici de el însuși, compusă din expresii și idei inautentice, dar care dau la iveală viața adevărată a conștiinței lui falsificată de cuvinte”.

Cu intuiția sa genială, autorul Vieții ca o pradă sesizează însă, chiar dacă fără s-o știe, un fenomen sufletesc de nebănuite proporții:

Lefterpopescianismul.

Ce este lefterpopescianismul? O luare razna (nu neapărat din cauza cuvintelor) în plină viață sau literatură a unui personaj, o fisură în structura personalității (autorului sau cetățeanului) prin care răzbat (în afară sau în text) tot ce are el mai bine stăpînit în adîncuri. Să ne oprim asupra fondatorului lefterpopescianismului, adică asupra domnului Lefter Popescu din schița lui Caragiale. Aflînd că numerele cîștigătoare sînt inverse, eroul e lovit de această izbucnire:

„Cum aude cuvîntul vice-versa, d. Lefter se face vînăt ca ficatul și se ridică izbucnind cu o volubilitate supremă:

– Vice-verssa! Nu se poate, domnule! peste poate! Vice-versa! Asta-i șarlatanie, mă’nțelegi! Vă ’nvăț eu minte pe d-voastră să umblați d’acu ’ncolo cu infamii, și să vă bateți joc de oameni, fiindcă este o exploatare și nu vă mai săturați ca vampirii, pierzînd toată sudoarea fiecare om onest, deoarece se ’ncrede orbește ’n mofturile d-voastră și cu tripotajuri ovreiești de bursă, care sîntem noi proști și nu ne ’vățăm odată minte ca să venim, mă’nțelegi, și să ne revoltăm… da! să ne revoltăm! Așa să știți: proști! proști! Proști!”

Lefterpopescianismul se află aici întreg, strîns de pe drumuri și radiografiat. El ne apare astfel ca o bruscă abatere de la subiect cauzată de o criză. Discursul lui Lefter Popescu te face imediat să te întrebi:

Ce legătură este între nepotrivirea celor două bilete și lungul șir de acuzații aduse de personaj „tripotajurilor ovreiești de la bursă”, între violenta contrazicere a speranțelor lui Lefter Popescu și amenințarea la adresa instituției jocurilor de noroc?

Răspunsul e categoric: nici una. Evidența spune că instituția jocului de noroc n-are nici o vină, pentru că Lefter Popescu a spart farfuriile, le-a agresat pe chivuțe și și-a dat demisia. Contrazicînd-o, personajul se aruncă, definitiv și iremediabil, în torentul unui discurs plin de acuzații și amenințări.

Deraierea personajului și a scriitorului într-un gest sau într-un text fără nici o legătură cu subiectul – iată caracteristica fundamentală a lefterpopescianismului din viață și din literatură. A doua ar fi aceasta: țicneala umblă la metafizică. În groaznicu-i acces de nebunie, Lefter Popescu se lansează în încîlcite considerații de ordin general. El nu acuză pe cel din fața lui, ci întregul Sistem. Rătăcirea de la subiect se face în direcția filosofică. Fiind vorba de un text ivit într-un moment de criză, se poate presupune că Lefter Popescu avea în lăuntrul său toate aceste propoziții generale. Demn erou al lui Caragiale, el s-a format, fără să vrea, poate, la școala articolelor lui Rică Venturiano. Cînd îl apucă, tot ce a citit și i-a plăcut pînă atunci, tot ce a stat pitit în adîncuri, țîșnește la suprafață. De altfel, izbucnirea din final nu e prima din cariera lui Lefter Popescu. În clipa cînd Turtureanu îl anunță că n-are ce le face chivuțelor, el străbate o adevărată criză de generalități pe marginea corupției din Poliție, pentru a ajunge în cele din urmă să se dea la secolul în care trăiește: „– Rușine pentru acest început de secol! de trei ori rușine!”

Recunoaștem în această luare razna un fenomen ce se întîlnește de decenii în publicistică, în literatură, în viață. Un fenomen care se va mai întîlni de acum încolo timp de decenii.

Lefterpopescianismul e etern.

Ca și fondatorul lui, celebrul personaj: Lefter Popescu.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro