• Există, deci, la fiecare scriitor o nostalgie secretă, de tip adolescentin, după o astfel de putere a cărţilor de a influenţa lumea reală încît cititorii să-şi schimbe viaţa prin lectură.
• În acelaşi timp, experienţa de viaţă, luciditatea caracteristică oricărui mare creator, îl conving (şi-l obligă s-o spună) că lumea din cărţi n-o poate concura pe cea reală.
• Totdeauna – trebuie să şi-o mărturisească scriitorul cu amărăciune – lumea din cărţi va fi în urma lumii din viaţă. Prin această dublă poziţie faţă de cărţi, scriitorii se dovedesc nişte revoltaţi împotriva lor înşişi.

Într-una din cele mai emoţionante Confesiuni ale sale, Sfîntul Augustin lansează această provocare la adresa cărţilor:

„… da, lecţii mai bune decît cele în care mă străduisem să înţeleg greşelile unui nu ştiu care Enea, făcîndu-mă să le neglijez pe ale mele, în care plîngeam moartea lui Didon, care se sinucisese din amor, în timp ce eu însumi în mijlocul acestora şedeam departe de tine, O, Dumnezeu, care eşti viaţa mea, şi aveam ochii goi pentru moartea mea, atît de mizerabil eram”.

Dacă la Sfîntul Augustin denunţarea lecturii se justifică lesne, el fiind, înainte de toate, un sfînt (aparţinînd deci unei profesii oarecum străine de literatură, cu alte preocupări decît textul, cum ar fi, de exemplu, rosul rădăcinilor), ea se explică mai greu la o categorie de oameni în strînsă legătură cu cărţile: cei care le scriu.

Ce-şi poate dori mai mult un autor decît să transforme lumea prin scrisul său? Dînd curs acestei nostalgii, Sartre mărturiseşte, la un moment dat, în Cuvintele sale:

„Mult timp mi-am luat condeiul drept spadă; în prezent cunosc neputinţa noastră. N-are importanţă: fac, voi face cărţi, oricum, acest lucru serveşte la ceva. Cultura nu salvează nimic şi pe nimeni ea nu justifică”.

Oameni care să fie influenţaţi atît de puternic de lectură, încît să-şi administreze viaţa după modelele din cărţi, ar alcătui, deci, una dintre formele influenței scrisului asupra vieţii. Şi totuşi, în istoria literaturii universale, tocmai personajele modelate de cărţi sînt cele mai ironizate, cînd nu li se vîră pe gît un destin tragic:

Don Quijote, Emma Bovary, eroii camilpetrescieni, domnişoara de la Môle din Roşu şi negru, lacheul Petruşca al lui Gogol, Olga Ivanova Dîmov – zvăpăiata lui Cehov – domnişoara Motfield din Fundătura îngerilorde Priestley.

Finalul din Roşu şi negru proiectează în prim-plan o domnişoară de la Môle neapărat dizgraţioasă prin artificialitatea gesturilor sale. În Preaiubita de Evelin Waugh, Paul, personajul principal, rătăcit în jungla Amazoanelor, întîlneşte un admirator fanatic al prozei lui Dickens, care îl sechestrează şi, semianalfabet fiind, îl pune să-i citească, seară de seară, toată viaţa, din scriitorul îndrăgit. Hoţul Nicu Piele, din Groapa lui Eugen Barbu, se îndrăgosteşte de o prostituată, pentru că aceasta are abilitatea de a i se înfăţişa ca un personaj de roman:

„I-a povestit viaţa ei, roman, nu altceva. Crescuse greu, din sărăcie, n-avea nici de mîncare. Cîţi n-o batjocoriseră, se săturase! Aşa, mai rîdea ea, se mai ascundea, dar ce şedea în inima ei să nu fie nici la duşmani! Şi dacă el, bărbat ce se afla, voia să-l aibă de suflet, să-l iubească, trebuia să mai aştepte, să se desprindă împreună”.

Cumplita trezire din iluzie a bărbatului e, în cele din urmă, o sarcastică denunţare a naivei credinţe în lumea din cărţi ca lume nu doar posibilă, ci şi reală. Ziţa, din O noapte furtunoasă, se îndrăgosteşte de Rică Venturiano şi pentru că-i plac versurile acestuia cu pronunţat iz de manea. Care poet din lume nu şi-ar dori o fată frumuşică, vorba lui Caragiale, curăţică, gata să se îndrăgostească de el pentru ceea ce scrie, chiar dacă scrie prost?! Şi cu toate acestea, Cragiale o ridiculizează pe Ziţa. Nici Veta nu e ridicată în slăvi, deşi e una dintre cititoarele de versuri rîvnite de orice poet. În scena 1 din actul doi, privind în albumul personal, un fel de blog avant la lettre, fotografia lui Chiriac, ea fredonează o strofă din Portretul de G. Sion.

Într-o carte mai veche a lui Radu Cosaşu, Supravieţuiri, vom găsi posibila explicaţie a înverşunării scriitorilor împotriva cititorilor ideali ai textelor lor: cei atît de profund influenţaţi de lectură încît să imite gesturile şi atitudinile personajelor. Eroul principal, bărbat ajuns la maturitate, îşi povesteşte faptele tinereţii din perspectiva prezentului. Se constituie astfel două planuri distincte: cel al trecutului, avînd ca erou adolescentul în căutare de idealuri, şi cel al prezentului, cu un erou, bărbat matur, comentînd gesturile adolescentului.

Personajul prim-planului e modelat de lecturi, luînd lumea din cărţi în serios şi căutînd s-o imite. Nostalgiile radicalismului sînt, de exemplu, influenţe directe ale livrescului:

„Cînd descoperisem într-o scrisoare a lui Marx către Runge, martie 1843, că ruşinea e o revoluţie, o revoluţie dirijată interior, mă bucurasem o zi întreagă şi replicile tăioase, mohorîte: « Nu mănînc astă-seară!», «Lasă-mă în pace!», «Nu mai studiez la pian!», «Vin cînd vreau acasă!», adresate părinţilor sau nici măcar lor, ci casei, mă întăreau în bucuria şi mîndria de a fi utecist”.

Livrescul pătrunde pînă şi-n gesturile mărunte, cotidiene, mereu raportate la atitudinile personajelor din cărţile adorate:

„Citeam «L’Humanité» zilnic, în redacţie, dar puneam deoparte toate exemplarele pentru a relua la «Vita dulci», cu Kati alături, influenţă deschisă, impudică şi orgolioasă (recunoscută public, într-un memoriu din vara lui ’58, în care explicam rădăcinile mele mic-burgheze) de la Camil, al cărui erou citea corespondenţa altuia întins în pat lîngă o femeie…”.

În tot ce face, de la dispreţul revoluţionar faţă de viaţa mic-burgheză pînă la preferinţele în dragoste, eroul urmează atitudinile unor personaje din cărţi şi filme (obsesia imitării unor gesturi din filme aminteşte de Casa văduvelor, romanul lui H. Böll), făcîndu-şi din racordarea vieţii la exigenţele lumii romaneşti un principiu şi o nostalgie:

„Mult mai tînăr, am înţeles că dacă nu voi trăi ca-n cărţi, viaţa nu va avea sens”.

În planul doi al romanului, cel al bărbatului matur, adolescentul e ironizat crunt pentru fascinaţia sa nătîngă faţă de realitatea literaturii. Depărtarea dintre cele două planuri – al bărbatului matur şi al adolescentului – e distanţa dată de viaţă. Din perspectiva experienţei însuşite în timp, bărbatul matur nu poate fi decît sceptic faţă de tînărul care crede atît de mult în lumea din romane. El ar putea fi oricînd Cervantes, Caragiale, Flaubert, Stendhal, iar adolescentul, faimoasele lor personaje, care trăiesc imitînd pe cei din cărţi, Don Quijote, Madame de Bovary, domnişoara de la Môle. Aceeaşi negare a lumii livreşti din perspectiva lumii reale poate fi întîlnită în Groapa lui Eugen Barbu. Veta, hrănită cu lecturi, crede sincer în viaţa din romane:

„În cărţile pe care le citise Veta, fetele erau furate de conţi şi de marchizi. Eroinele fascicolelor îngălbenite, sărace şi frumoase, locuiau în case triste pînă se ivea un bărbat îndrăzneţ să le schimbe viaţa. Acesta înfrunta o mulţime de primejdii şi, în cele din urmă, îşi ducea mireasa într-un castel frumos, clădit pe o stîncă, unde trăiau amîndoi pînă la bătrîneţe”.

Necruţătoare cu sentimentalismele, realitatea exclude astfel de întîmplări:

„În mahalaua gropii bărbaţii erau altfel. Ea îi vedea în fiecare zi. Ginerii nu erau marchizi, ci salahori ori fochişti, tinichigii ori cizmari, oameni necăjiţi care umblau toată ziua după o pîine. Îşi luau neveste frumoase dintre fetele ungurenilor sau ţigănci mai spălate. Le zvîntau în bătăi chiar a doua zi după nuntă.

Nu semănau (…)”.

Există, deci, la fiecare scriitor o nostalgie secretă, de tip adolescentin, după o astfel de putere a cărţilor de a influenţa lumea reală încît cititorii să-şi schimbe viaţa prin lectură. Dar, în acelaşi timp, experienţa de viaţă, luciditatea caracteristică oricărui mare creator, îl conving (şi-l obligă s-o spună) că lumea din cărţi n-o poate concura pe cea reală nu numai în influenţa asupra oamenilor, dar nici măcar general, în contururile definitorii. Totdeauna – trebuie să şi-o mărturisească scriitorul cu amărăciune – lumea din cărţi va fi în urma lumii din viaţă. În Pivniţele Vaticanului, de André Gide, Lafcadio găseşte următorul motiv de inferioritate a ficţiunii faţă de realitate:

„Ştiţi de ce am o aversiune faţă de literatură? Fiindcă mă gîndesc la corecturile, la ştersăturile şi la alterările pe care le introduce scriitorul (…). În literatură se pare că te poţi corecta, că poţi deveni mai bun. Dar nimeni nu poate corecta ceea ce a făcut odată. Tocmai dreptul la corectură transformă literatura în ceva atît de cenuşiu, atît de… (Lafcadio nu-şi isprăvi fraza). Da, ceea ce consider marea frumuseţe a vieţii e obligaţia de a lucra pe viu. N-ai voie să ştergi nimic”.

Aldous Huxley în Punct, Contrapunct descoperă slăbiciunea artei în simplificarea vieţii prin eliminarea impurităţilor:

„Adevărul pur e nefiresc, e o abstracţie fără corespondent în lumea reală. În natură întîlneşti permanent o mulţime de impurităţi amestecate cu adevărul esenţial. Arta emoţionează tocmai, fiindcă respinge impurităţile vieţii adevărate. Nici o orgie autentică nu excită ca un roman pornografic (…). Nimeni nu sughite, nimănui nu-i miroase gura, nimeni nu-i obosit, plictisit; nimeni nu-şi aminteşte brusc de facturi neachitate sau de scrisori de afaceri, rămase fără răspuns, ca să întrerupă clipele de mare fericire”.

Prin această dublă poziţie faţă de cărţi, scriitorii se dovedesc nişte revoltaţi împotriva lor înşişi.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro