• Boala l-a împiedicat pe Camus să aleagă atît de dorita cale a lui Malraux: lupta cu arma în mînă. Pentru a participa la secolul său, el a ales calea scrisului – tradiţională în literatura franceză –, pe care a înţeles însă s-o ridice la înălţimea unui destin de excepţie.
• Mijloacele implicării sale sînt cele puse la dispoziţie de către condei. Jurnalismul, în primul rînd. Posibilitatea reacţiei imediate, numărul mare de cititori – sînt cîteva dintre argumentele pentru a vedea în jurnalism o primă etapă a militantismului artistic.
• Efortul permanent şi lucid de a ridica problemele cu adevărat cele mai ardente, constanta vigilenţă faţă de ştiri şi sursele de informare, necesitatea de a oferi publicului un comentariu politic şi moral şi nu tirade de entuziasm sau cuvinte de ordine, sunt, după Albert Camus, condiţiile sine qua non pentru o reală eficienţă a gazetăriei.

„Cu ce inimă putea el primi această onoare într-un moment în care, în Europa, alţi scriitori, printre cei mai mari, erau reduşi la tăcere, iar locul sau natal cunoştea o nenorocire neîncetată?”

Scriitorul la care se referă Albert Camus în acest fragment din Discursul rostit cu ocazia primirii Premiului Nobel este André Malraux. Pentru Albert Camus, André Malraux întruchipează tipul scriitorului angajat în secolul său. Căci a fi angajat înseamnă a lupta cu arma în mînă.

Republica spaniolă, revoluţia chineză, Rezistenţa nu sînt pentru Malraux pretextele unei înţelepciuni de cabinet, ci tranşeele participării sale nemijlocite. Boala l-a împiedicat pe Camus să aleagă atît de dorita cale a lui Malraux: lupta cu arma în mînă. Pentru a participa la secolul său, el a ales calea scrisului – tradiţională în literatura franceză –, pe care a înţeles însă s-o ridice la înălţimea unui destin de excepţie.

Camus e obsedat de ideea consecvenţei dintre cuvînt şi faptă. Ironizînd, în Mitul lui Sisif, pe Schopenhauer, pentru că face elogiul siniciderii în faţa unei mese îmbelşugate, el denunţă, de fapt, moralismul surprins în flagrant delict de demagogie. Dacă scrisul e actul cel mai important al unui scriitor, atunci Albert Camus stă pe deplin sub semnul consecvenţei dintre cuvînt şi faptă. Mijloacele implicării sale sînt cele puse la dispoziţie de către condei.

Jurnalismul, în primul rînd. Pledoaria lui Camus pentru gazetărie ţine de necesitatea angajării scriitorului în secolul său. Posibilitatea reacţiei imediate, numărul mare de cititori – sînt cîteva dintre argumentele pentru a vedea în jurnalism o primă etapă a militantismului artistic. Dar aici, ca şi în alte domenii, simplul gest nu e de ajuns. Nivelul participării prin gazetărie depinde de calitatea şi profunzimea scrisului. Din acest punct de vedere activitatea de jurnalist a lui Camus poate fi considerată exemplară. Scoţînd, la sfîrşitul războiului, ziarul Combat, el se face vocea Franţei umilite, formulînd raţiunile acesteia de a lupta, susţinînd valorile umane puse în joc anterior.

În primul număr al ziarului, cel din 24 august 1944, Camus declară vibrant:

„Parisul care se bate în această seară vrea să stăpînească mîine. Nu pentru putere, ci pentru dreptate, nu pentru politică, ci pentru morală, nu pentru dominarea ţării, ci pentru grandoarea ei”.

Străduindu-se să păstreze vie memoria francezilor torturaţi şi asasinaţi de fascişti, scriitorul n-o face din cruzime sau ostentaţie. El vrea să ţină trează conştiinţa celor pentru care, din cauza oboselii, atrocităţile au deja gustul lucrurilor obişnuite, să tragă semnalul de alarmă ca nu cumva concetăţenii săi să redevină ceea ce au fost în timpul războiului. „Doi oameni faţă în faţă, dintre care unul se pregăteşte să-i smulgă unghiile celuilalt care se uită la el” – iată imaginea sugestivă a raporturilor din timpul războiului, propusă de Camus în Combat din 30 august 1944.

După Război, scriitorul francez se bate pentru a reda presei şi, în general, cuvîntului scris, demnitatea cerută de lupta şi moartea celor din Rezistenţă. De aici cîteva din trăsăturile intervenţiilor sale publicistice:

Efortul permanent şi lucid de a ridica problemele cu adevărat cele mai ardente, constanta vigilenţă faţă de ştiri şi sursele de informare, necesitatea de a oferi publicului un comentariu politic şi moral şi nu tirade de entuziasm sau cuvinte de ordine.

Ele sînt, de altfel, după Albert Camus, condiţiile sine qua non pentru o reală eficienţă a gazetăriei. Cum el însuşi afirmă despre jurnalistică în Combat, la 22 noiembrie 1944:

„O profesie care constă în a evidenţia zi de zi, în faţa actualităţii, exigenţele bunului-simţ şi ale simplei onestităţi de spirit”.

În acelaşi articol, scriitorul îşi expune profesiunea de credinţă ca ziarist:

„Dorim sincer o colaborare la opera comună prin exercitarea periodică a cîtorva reguli de conştiinţă. Atenţie însă: jurnalistul nu se erijează în judecător sau profesor de morală şi nici nu-şi revendică privilegiul de clarviziune şi superioritate al celor care nu se înşală niciodată”.

Sub acest semn, Camus atacă viguros problemele de principiu ale modului de a acţiona al puterii. Cu ocazia discursului ţinut de liderul Partidului radical-socialist, discurs debordînd de suficienţă şi voit glumeţ, publicistul face rechizitoriul moralei burgheze, vinovate de împingerea Franţei în dezastru:

„O morală fără responsabilităţi şi sancţiuni a unei Franţe a proprietarilor de tutungerii şi a banchetelor legislative, care a făcut pentru iritarea sufletelor şi istovirea energiilor mai mult decît perversiunile cele mai spectaculoase”.

„… opinia de stînga îl consideră unul dintre cei mai riguroşi adversari ai colonialismului şi exceselor sale” – scrie R. Quillot despre intransigenţa jurnalistului Camus faţă de excesele guvernului francez în Algeria.

Din 1939, demersurile scriitorului – prin articole, intervenţii directe, depoziţii la tribunal – se succed neîncetat în speranţa de a da ţării sale viaţa pe care o merită. Dorinţa de a contribui la rezolvarea problemei algeriene este, de altfel, una dintre cauzele revenirii lui Camus, în 1955, la jurnalistică. Faimoasa anchetă asupra mizeriei şi foametei din Kabilia (1939) reprezintă unul dintre cele mai vii şi mai documentate rechizitorii făcute colonialismului. Şi, în acelaşi timp, dovada cea mai concludentă a angajării în secolul său, prin jurnalism, a scriitorului Albert Camus.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro