• Cartea Moscova 1941 a apărut la Corint în 2015. Un amănunt pe care nu l-am știut, mîngîindu-mă cu adevărul că puțini l-au știut sau chiar îl știu: Punerea la adăpost a mumiei lui Lenin din Mausolelul din Piața Roșie.
• Serialul rusesc Bătălia pentru Moscova conține secvența în care Stalin decide în Biroul Politic mutarea mumiei. Aventura punerii la adăpost îmi amintește de cea a capului lui Mihai Viteazul în Primul Război Mondial.
• E mai mult decît semnificativă importanța acordată de un neam protejării simbolurilor sale sfinte. Mormîntul lui Tolstoi de la Iasnaia Poliana n-a putut fi mutat. Și cînd te gîndești că aici, la Iasnaia Poliana, și-a făcut cuib de stat major Guderian!

Mumia. Continui să exploatez superba carte a lui Rodric Braithwaite despre Moscova 1941. A apărut în 2006 sub titlul Moscow 1941. A City and Its People at War. Varianta în limba română se intitulează Moscova, 1941. Sfîrșitul Blitzkriegului și a apărut la Corint în 2015. Un amănunt pe care nu l-am știut, mîngîindu-mă cu adevărul că puțini l-au știut sau chiar îl știu:

Punerea la adăpost a mumiei lui Lenin din Mausolelul din Piața Roșie.

Serialul rusesc Bătălia pentru Moscova conține secvența în care Stalin decide în Biroul Politic mutarea mumiei. Aventura punerii la adăpost îmi amintește de cea a capului lui Mihai Viteazul în Primul Război Mondial:

„La sfîrşitul lunii iunie, Biroul Politic a luat o hotărîre de o importanţă simbolică şi politică: să mute trupul îmbălsămat al lui Lenin din mausoleul aflat în Piaţa Roşie într-un loc sigur, la Tiumen, în adîncul Siberiei şi departe de marile centre industriale care aveau să fie probabil bombardate. Poskiobîşev l-a informat pe Kupţov, secretarul de partid al regiunii, că în Tiumen va sosi un «obiect» de importanţă excepţională. Însă dintre cei care lucrau în Mausoleu, singura persoană căreia i s-a comunicat hotărîrea a fost Boris, tatăl lui Ilia Zbarski.

Ilia Zbarski şi colegul său Mardaşov nu au aflat decît pe data de 3 iulie. Li s-a ordonat să se prezinte în acea seară la gara Iaroslavski pentru a se ocupa de mumia lui Lenin în drumul spre un loc sigur. Lenin fusese plasat într-un sicriu din lemn acoperit cu parafină, al cărui capac glisa pe şanţuri unse cu vaselină. Coşciugul era pus într-o ladă mare din lemn; de asemenea, s-au pus la dispoziţie echipamentele necesare, între care două băi mari din sticlă şi substanţele chimice trebuincioase. Ferestrele vagoanelor din acel tren special au avut perdelele trase, iar trupul a fost păzit zi şi noapte de Kiriuşin, ofiţerul care răspundea de paza mausoleului, şi de un detaşament de ofiţeri şi soldaţi din garda Kremlinului. Trenul a plecat din gară în torida seară de 3 iulie. De-a lungul căii ferate spre Tiumen au fost plasaţi soldaţi pentru a alunga refugiaţii care încercau cu disperare să călătorească spre Est. Trenul a ajuns la Tiumen pe 7 iulie, relativ repede chiar şi pentru timp de pace, lucru remarcabil în dislocările uriaşe care se desfăşurau în sistemul feroviar care era deja suprasolicitat. Trenul a fost întâmpinat de demnitari locali, care aflaseră deja că «obiectul special» era chiar Lenin. În ziua următoare, coşciugul a fost mutat într-o clădire cu două etaje care aparţinea colegiului agricol. Nu era locul ideal: clădirea era murdară, instalaţia de apă trebuia refăcută, iar apa distilată şi alte materiale esenţiale au trebuit să fie aduse de la Omsk, aflat la cîteva sute de kilometri. Însă Lenin era în siguranță.

La Moscova, mausoleul a fost înconjurat de schele metalice şi acoperit cu o prelată neagră drept formă de camuflaj. Rușii de rând au presupus că Lenin se afla încă în mausoleu, ca simbol al rezistenţei şi al victoriei finale.”

E mai mult decît semnificativ, dacă ne gîndim și la capul lui Mihai Viteazul, importanța acordată de un neam protejării simbolurilor sale sfinte. Mormîntul lui Tolstoi de la Iasnaia Poliana n-a putut fi mutat. Și cînd te gîndești că aici, la Iasnaia Poliana, și-a făcut cuib de stat major Guderian! Ce-o fi fost în sufletul rușilor la aflarea veștii?

*

Poveste. La sindrofie discut cu cineva al cărui bunic a căzut prizonier la Stalingrad. Nu la Spartul frontului în cotul Donului, nu la străpungerea din Stepa Calmucă, ci chiar în Căldarea de la Stalingrad. Îi reamintesc imediat interlocutorului că, după 20 noiembrie 1942, data la care a avut loc lovitura în Sud, Divizia 20, Armata a 4-a, Divizia cea mai apropiată de oraș, a fost aruncată în pungă. Au mai fost aruncate în pungă, Divizia 1 Cavalerie (ai căror cai au asigurat hrana în încercuire) și Detașamentul Colonel Voicu, venit însă dinspre Nord, deoarece luptase în Cotul Donului. Bunicul interlocutorului meu a aparținut uneia dintre aceste unități. După încercuire, românii au fost împărțiți pe detașamente de luptă și integrați în Armata lui Paulus. Mă arăt interesat de cele povestite sau, mă rog, de cele reținute de nepot din povestirile bunicului, atinse – cred – ca și în cazul lui taică-meu, de amestecul dintre memorie și fabulație, deoarece experiența celui căzut în pungă e deosebită. Marea majoritate a românilor de la Cotul Donului și din Stepa Calmucă au picat prizonieri în luna noiembrie, în cadrul Ofensivei rusești. Bunicul interlocutorului – o spune chiar nepotul – a căzut prizonier în 24 ianuarie 1943. El a trăit – îi spun nepotului – experiența Încercuirii dintre 20 noiembrie 1942-24 ianuarie 1943. Din ce știu, grosul Armatei s-a predat pe 31 ianuarie 1943. Pînă atunci însă, în cadrul Operațiunii Inelul, mulți nemți și români au fost luați pe rînd prizonieri. Nepotul povestește din amintirile bunicului că pe 24 ianuarie 1943 ai noștri sărbătoreau Ziua Unirii dansînd Hora cu pricina. Pare aiurea o asemenea scenă? Și da și nu. Da, pentru că românii din istorisirea de azi se aflau undeva, într-un adăpost improvizat într-o cameră de la parterul unui fost bloc. Nu, pentru că amintirea Unirii să fi fost un medicament împotriva disperării de a fi departe de țară. Potrivit poveștii, cînd dansau ei Hora Unirii, prin tavanul de deasupra, explodat, a căzut un rus, cu pușca mitralieră. Rusul s-a trezit în mijlocul dușmanilor. A crezut că-l vor împușca. Ei însă, dansatorii, au ridicat mîinile sus și s-au predat. Nu e adevărată – poate – dar e bine găsită. Tot nepotul îmi povestește – și eu îl ascult, nu doar pentru că toți cei din jur beau, iar eu nu pun picătură de alcool în gură – că după căderea în prizonierat, după zile de înfometare, rușii le-au adus cazane cu mîncare. Ai noștri s-au îmbulzit și astfel au răsturnat cazanul. Rușii nu le-au dat de mîncare cîteva zile. A treia sau a patra zi, au fost adunați în curtea lagărului. Porțile s-au deschis și a intrat o cămilă. Românii au înconjurat-o, au trîntit-o și au mîncat-o sfîșiind-o cu mîinile devenite gheare. I s-a întîmplat bunicului așa ceva? Așa cum am mai scris în Pe urmele tatălui, veteranii și-au asumat în poveștile lor și întîmplări petrecute altora sau doar auzite. Va fi fost reală întîmplarea? Cred că da, a fost reală, deși s-ar putea ca ea să nu fi fost trăită de bunicul interlocutorului meu.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro