There is no investment climate without the certainty of equitable rule of law. Nobody will come in to invest in a country that’s lawless, or of dubious legal tradition. I am determined under my administration to ensure the rule of law. The rule of law must prevail over any vested interests. – Prabowo Subianto (Davos,[...]

There is no investment climate without the certainty of equitable rule of law. Nobody will come in to invest in a country that’s lawless, or of dubious legal tradition. I am determined under my administration to ensure the rule of law. The rule of law must prevail over any vested interests. – Prabowo Subianto (Davos, 2026)

Europe created modern history and risks being pushed out of it. – Krislatina Georgieva (Davos, 2026)

If you do not want to be criticized do not ever do anything. – Yo-Yo Ma (Davos, 2026)

În 1994, România a semnat Parteneriatul pentru Pace cu NATO — primul pas concret spre ancorarea noastră în arhitectura de securitate occidentală. Trei decenii mai târziu, la Davos, am văzut cum acea arhitectură se transformă sub presiunea unor forţe pe care puţini le-au anticipat. Între cele două momente se întinde povestea integrării noastre europene şi euroatlantice, dar şi o lecţie despre cât de repede se pot schimba regulile jocului internaţional.

Decesul sistemului internaţional construit după 1945 a fost constatat de atâtea ori, în 2014 şi 2016, în 2022 sau în 2026 încât întrebarea s-a transformat în certitudine. Le va rămâne istoricilor să stabilească data exactă şi nouă celor de acum să vedem ce punem în loc. Dacă istoria va reţine o dată noi să fim conştienţi că tranziţia dintre epoci nu este un proces chirurgical. Stingerea uneia se amestecă cu naşterea alteia. Instituţiile şi ideile nu dispar, iau alte forme. Noua epocă înmugureşte prin crăpăturile fundaţiei vechi sau dacă o face violent, va lua formă printre ruinele celei pe care a distrus-o sau chiar refolosind vechile cărămizi. Un călător atent prin frumoasa Romă poate documenta la scară mică acest fenomen. Sau poate privi la Concertul Europei din 1815, care a murit şi el încet, prin crize succesive — războaiele pentru unificarea Italiei (1859), Războiul Austro-Prusac (1866), Războiul Franco-Prusac (1870), Războaiele Balcanice (1912-13) — înainte de prăbuşirea definitivă în iulie 1914. Şi atunci, observatorii au dezbătut „când exact a murit?” timp de decenii.

Trăim la intersecţia unei lumi care moare şi a uneia care se naşte — şi Davos 2026 a evidenţiat această tensiune cu claritate. Emmanuel Macron a vorbit despre o trecere spre o lume fără reguli, în care legea internaţională este călcată în picioare şi singura lege care pare să conteze este cea a celui mai puternic. Mark Carney a fost şi mai direct: trăim o ruptură, nu o tranziţie — vechea ordine nu se mai întoarce. Pax Americana, multilateralismul, instituţiile internaţionale sau globalizarea sunt în retragere ca şi multe alte lucruri care credeam că definesc lumea noastră. Cifrele confirmă această intuiţie: comerţul global ca procent din PIB a crescut de la circa 25% în 1970 la aproape 61% în 2008, dar de atunci a stagnat sau chiar a scăzut — un punct de inflexiune pe care puţini l-au observat la timp. Vechea ordine nu dispare complet. Vom continua să avem comerţ internaţional chiar dacă cu mai multe fricţiuni şi reaşezat pe alte considerente de securitate sau autonomie strategică. Instituţiile internaţionale vor continua să joace un rol chiar dacă diminuat sau regionalizat. Ursula von der Leyen a punctat asta: nostalgia nu va readuce vechea ordine; să sperăm că lucrurile revin la normal nu va rezolva dependenţele structurale pe care le avem. Este o oportunitate — de fapt, o necesitate — de a construi o nouă formă de independenţă europeană.

Ce vine în loc? Nu e simplu de spus. Analogia cu secolul XIX este utilă, dar are limitele ei. Cu siguranţă vom avea din nou un sistem internaţional multipolar cu America şi China ca jucători dominanţi. Uniunea Europeană are tot ce-i trebuie să fie al treilea pol, să trateze de la egal la egal cu China şi SUA dacă-şi găseşte unitatea. Sau poate Mark Carney are dreptate că vor apărea aceste coaliţii ale puterilor mijlocii sau poate că India, Indonezia, Brazilia, Iran, Rusia sau Japonia vor altera structural acest echilibru al puterilor în funcţie de evoluţiile lor.

Urmează multă incertitudine şi schimbări greu anticipabile. Mercantilismul are cu siguranţă un reviriment. Istoria ne oferă lecţii îngrijorătoare: Legea Smoot-Hawley din 1930 a redus importurile americane cu 66% în patru ani (1929-1933) şi a declanşat ca represalii taxe vamale care au adâncit Marea Criză. Astăzi, taxele vamale medii americane au crescut de la 2,6% în 2017 la aproape 7% astăzi — cel mai ridicat nivel din 1969 — iar SUA au impus taxe vamale care afectează bunuri de peste 600 de miliarde de dolari. Suntem încă departe de anii 1930, dar putem aluneca oricând în acea direcţie. Cu siguranţă vedem un alt fel de ”gunboat diplomacy” cu instrumentele şi tehnologia secolului XXI. Companiile multinaţionale vor avea mult mai multe constrângeri politice, geografice şi de securitate de luat în calcul. Toate acestea le vor creşte costurile, le va încetini expansiunea şi uneori le va pune în faţa unor decizii costisitoare şi foarte dificile.

Tarifele şi coerciţia economică vor deveni instrumente la ordinea zilei. Imigraţia se va reduce semnificativ, iar economiile care au nevoie de surplus de forţă de muncă fără să îşi dorească imigranţi vor recurge la robotică. Următorul deceniu anunţă o transformare a roboticii greu de imaginat acum, dar toate pre-condiţiile sunt acolo: AI, mecanică fină, nevoie imensă de robotizare. Cifrele sunt grăitoare: numărul de roboţi industriali a ajuns la peste 4,5 milioane la nivel global, iar densitatea robotică s-a dublat în ultimii şapte ani. Un raport McKinsey din noiembrie 2025 estimează că 57% din orele de muncă pot fi automatizate cu tehnologia existentă — de la 30% în 2023. Tesla anunţă roboţi umanoizi la 20.000 de dolari bucata până în 2027.

Mă tem că va creşte semnificativ numărul disputelor teritoriale. Acest tabu a fost îndepărtat şi de aici un risc crescut de conflicte. Vor apărea cu siguranţă mişcări politice noi, ideologii noi. Fiecare epocă a avut parte de aşa ceva. Deocamdată să ne pregătim de multă incertitudine. Aceasta este radiografia momentului — o lume în tranziţie, cu reguli vechi care se erodează şi reguli noi care încă nu s-au cristalizat. Întrebarea care contează acum nu este dacă această tranziţie va avea loc, ci cum ne poziţionăm pentru ea.

Cert este că melancolia pentru vechea lume nu este un instrument bun de navigaţie. Nici depresia. Poate fi mai rău decât până acum? Cu siguranţă. Puţini realizează cât de scurte sunt episoadele istorice în care libertatea este forţa motrice a lumii şi nu puterea sau forţa brută. Poate fi mai bine? Depinde. Elon Musk spunea că la nivel personal, viaţa este mai fericită dacă trăieşti ca un optimist care se înşală, decât ca un pesimist care are dreptate. Dar pentru cei care fac politici publice, calculul e diferit: un „pesimist corect” pregăteşte ţara pentru riscuri care chiar se pot materializa. Istoria României — 1940, 1944, 1989 — ne sugerează că aşteptările optimiste privind intenţiile marilor puteri au fost uneori costisitoare. Soluţia este optimism la nivel personal, dar pesimism instituţional ca prudenţă de stat.

Plecând de la această radiografie şi pentru cei care aţi avut răbdare până aici haideţi să vedem ce avem de făcut (sau ce facem deja) ca ţara noastră să poată prospera sau măcar traversa cu bine această nouă epocă. Vă spun deschis că o transformare instituţională nu e uşoară. Este poate unul dintre cele mai complexe procese din lume. Ascultându-l tot pe Musk despre ce îşi propun companiile lui să facă în spaţiu în următorii cinci ani mi-a trecut prin gând că este poate mai simplu să construieşti o bază pe Lună decât să reformezi o instituţie pe Pământ şi asta cred că spune multe despre natura umană.

Diplomaţie economică

Diplomaţia noastră comercială trebuie reinventată. Ca să fim sinceri, trebuie inventată. Trăim dintr-o mitologie comunistă când zice-se că eram mare exportator. Realitatea era alta. Exportam produse ieftine şi proaste la preţuri necompetitive, unor ţări captive care nu prea aveau de ales. Astăzi România exportă bunuri de aproximativ 93 de miliarde de euro anual (sau 100 de miliarde de dolari), faţă de circa 11 miliarde de dolari în 1989 — o creştere de aproape 10 ori în termeni nominali, dar incomparabil mai mare ca valoare adăugată şi diversitate. Cu toate acestea, trebuie să fim mai prezenţi şi mai agresivi comercial fiindcă inerţia imprimată de globalizare şi de intrarea pe piaţa UE nu mai sunt suficiente.

Avem nevoie de o adevărată agenţie de comerţ şi investiţii. ARICE este o umbră din ce ar trebui să fie. Ne trebuie o agenţie care să poată duce companiile româneşti pe noi pieţe şi care să poată atrage investiţii străine programat, calculat, acolo unde e nevoie. Există modele şi se poate face în 1-2 ani. Este prinsă în programul de guvernare şi se lucrează la ea.

Camera de Comerţ a României trebuie ajutată (şi ea trebuie să se ajute pe sine) să fie mai prezentă în principalele noastre pieţe. Să fie prezentă acolo cu oameni şi resurse. Să facă un lucru pe care puţini l-au făcut: să cultive gustul comerţului internaţional şi al expansiunii în rândul companiilor noastre. Suntem un popor foarte inventiv şi descurcăreţ, dar nu avem negustoria în sânge şi nici impulsul de a cuceri pieţe noi. E ceva ce se poate educa şi aici şcolile noastre economice au un rol important de jucat. Şi ele trebuie să pregătească oameni pentru noua lume.

Ambasadele noastre au nevoie şi ele de resurse suplimentare în următorii ani şi sunt convins că le vor primi pe măsură ce deficitul bugetar este redus. Nu au suficienţi oameni. Nu au suficienţi bani. Când vine vorba de diplomaţie avem pretenţii mari, dar resurse puţine.

Este necesar un acord trans-partinic că diplomaţia noastră comercială şi prezenţa României în lume nu poate fi subiect de luptă politică. Se poate. Am fost la Davos o echipă de trei miniştri din trei partide diferite şi un consilier prezidenţial (fără apartenenţă politică) şi nu s-a simţit deloc tensiunea din ţară. Ne-am coordonat, am colaborat, ne-am sprijinit reciproc şi am avut interesul României în minte. În timp ce eram acolo ne-am coordonat cu cei de acasă, cu cancelaria premierului sau cu preşedintele pe teme internaţionale care putea fi gestionate sau discutate la Davos. Am fost împreună, nu fiecare de capul său. Recunosc: Davos a fost uşor — un mediu controlat, internaţional şi fără presiunile politice de acasă. Testul real al cooperării trans-partinice se dă în Bucureşti, sub presiunea electoratelor şi a agendelor de partid.

Companii mai puternice, private şi publice

Avem nevoie de mai multe companii româneşti care să investească în afara ţării. Cele private au nevoie de finanţare şi de încurajare. Cu o diplomaţie întărită şi cu mai multe resurse companiile noastre vor şti că are cine să le apere dacă dau de jurisdicţii complicate. Merită o discuţie dacă un fond suveran sau o mică parte din banii economisiţi în Pilonul 2 pot sprijini această expansiune regională a companiilor noastre. Este o discuţie care se mai poartă în anumite locuri, dar pe care o voi sugera Guvernului şi Autorităţii de Supraveghere Financiară.

În cazul companiilor de stat este vremea să părăsim definitiv trecutul. Mai bine o mână de companii performante la nivel regional decât peste o mie repetente pe piaţa internă. Companii care să producă bunăstare şi influenţă în regiune şi pentru ţară. L-am auzit pe preşedintele Indoneziei (ţară care trece printr-o profundă modernizare) anunţând la Davos că doreşte să privatizeze companiile de stat şi să recruteze pentru ele cei mai buni manageri din lume. Acesta este nivelul de ambiţie la care trebuie să aspirăm. Concret, înseamnă să continuăm şi noi să listăm minoritar companiile noastre, să le încurajăm să crească şi să se consolideze şi să recrutăm cei mai buni manageri. Şi aici este nevoie de un acord politic că vom lăsa aceste companii în pace, nu le mai numim conduceri controlate de partid şi nu le mai umplem cu oameni nepregătiţi.

Coeziune internă

Dacă ne sabotăm între noi este greu să fim relevanţi în exterior. După ce am scris că merg la Davos cele mai multe mesaje care au ajuns la mine au fost critice, de la cele viscerale şi pline de ură, la cele benigne şi inutile. Au fost puţini oameni care au venit constructiv să îmi dea idei şi sfaturi, să împărtăşească din experienţa lor despre ce putem obţine în câteva zile printre cei mai importanţi lideri de business ai lumii. Am apreciat această deschidere şi le mulţumesc. Avem nevoie de ea. Suntem prea des autodistructivi. Desigur, democraţia este zgomotoasă şi mereu va fi aşa, dar coerenţa internă înseamnă să avem puţin mai multă răbdare unii cu ceilalţi.

Ce mai contribuie la coerenţă internă? Justiţie onestă şi reformată astfel încât cetăţenii să nu mai simtă că trăiesc într-o ţară de privilegiaţi. Sper ca în următoarele luni să facem progrese semnificative aici. Să reducem sărăcia şi sentimentul că unii au fost lăsaţi în urmă în ciuda progreselor enorme făcute de România. Aici pe termen scurt vor da rezultate reformele actualului Guvern şi programul de relansare, pe termen mediu va fi nevoie de o direcţie diferită. Ne mai trebuie servicii publice a căror calitate să sporească şi aici vor produce efecte atât reforma administrativă (chiar şi asta limitată despre care discutăm acum) cât şi digitalizarea accelerată. Avem un vicepremier care coordonează digitalizarea, are sprijinul premierului şi preşedintelui şi toate instituţiile trebuie să înţeleagă că nu mai există întârziere şi aşteptare. Este o temă pe care preşedintele o urmăreşte cu atenţie şi ne vom implica să finalizăm în acest an ecosistemul carte electronică de identitate-semnătură electronică-wallet.

Deficitul este o mare vulnerabilitate şi trebuie redus cu aceeaşi viteză ca până acum. Iresponsabilitatea cu care el a fost lăsat să ajungă dincolo de 9% din PIB nu are voie să se mai repete. Iată un nou acord trans-partinic. Deficit de maximum 3-4% şi doar pentru investiţii de relevanţă naţională sau apărare, nu pentru cheltuieli curente. Un deficit mare şi datorie externă în creştere nu fac decât să expună România într-un context internaţional extrem de volatil.

Puterea militară

Trebuie să ne consolidăm capacitatea militară. Într-o lume mai periculoasă este iresponsabil să nu te poţi apăra. Să luăm exemplul vecinilor noştri finlandezi pe care l-a evidenţiat la Davos preşedintele Stubb. Cu o populaţie de puţin peste 5 milioane, Finlanda poate mobiliza în câteva săptămâni 280.000 de soldaţi şi are aproximativ 900.000 de rezervişti. Această cultură a apărării s-a născut din trauma Războiului de Iarnă (1939-40), când 300.000 de finlandezi au ţinut piept timp de luni de zile la peste 600.000 de soldaţi sovietici. Trauma a creat un consens naţional care a supravieţuit chiar şi neutralităţii din timpul Războiului Rece. Finlanda cheltuie 2,4% din PIB pe apărare; România cheltuie 2,25% (cu angajamentul de a ajunge la 5% în următorii ani), dar capacitatea de mobilizare pe care o are Finlanda — 280.000 din 5,5 milioane — ar însemna pentru noi aproximativ 1 milion de oameni mobilizabili din 19 milioane. Un reper util. Aici SAFE (Security Action for Europe) este un instrument esenţial pentru România. În alta material voi scrie pe larg şi despre asta. Dacă te poţi apăra contezi, dacă eşti pradă uşoară, mai puţin. Dacă putem contribui la securitatea vecinilor suntem valoroşi într-o alianţă. Dacă ne creşte puterea militară vom avea un cuvânt mult mai greu de spus în Uniunea Europeană.

Educaţie, cercetare, AI, robotizare

Tradiţiile noastre sunt frumoase şi deosebite, dar trebuie să le păstrăm în suflete, nu în viaţa noastră economică şi socială. Trebuie să ne mişcăm în ritm cu lumea. Neo-păşunismul cu apă, hrană, energie este un non-sens. Nu confundaţi acest lucru cu preocupările legitime pentru rezilienţa lanţurilor de aprovizionare — pe care chiar elitele de la Davos le îmbrăţişează acum sub denumirea de „autonomie strategică”. Diferenţa este între diversificarea inteligentă a surselor şi nostalgia pentru o autarhie care nu a existat niciodată. Tot Musk vorbea despre cum în următorul deceniu vom avea centre de date în spaţiu datorită rachetelor reutilizabile şi noi glorificăm o închipuită viaţă ca în secolul XIX? Străbunicii şi străbunicii străbunicilor noştri au crescut în bordeie de chirpici, fără electricitate şi apă potabilă, au trăit în sărăcie, au mâncat prost şi au murit la 30-40 de ani de boli care astăzi se vindecă în câteva zile. Viitorul aparţine roboţilor, inteligenţei artificiale, tehnologiei. World Economic Forum estimează că până în 2030 vor apărea 170 de milioane de locuri de muncă noi, dar 92 de milioane vor dispărea — o restructurare de 22% a forţei de muncă globale. 39% din competenţele actuale vor deveni irelevante.

Tot în Finlanda am descoperit un model demn de urmat: VTT, centrul de cercetare aplicată al ţării. VTT are 2.000 de angajaţi, generează venituri de 280 de milioane de euro anual şi a dat naştere la peste 60 de companii spin-off care au atras investiţii de peste 500 de milioane de euro. Fondat în 1942, VTT a evoluat organic de-a lungul deceniilor, integrând competenţe diverse şi transformând cercetarea finlandeză într-un motor economic. Cum ar fi să fuzionăm toate centrele noastre de cercetare într-un ecosistem unic, să construim din fonduri europene un campus unde să-i aduce împreună cu antreprenori şi inovatori, cu fonduri de investiţii şi cu autorităţi astfel încât cercetarea românească să servească nevoile actuale ale societăţii noastre?

Europa

În fine, Uniunea Europeană. Trebuie să fie obiectivul nostru să creştem unitatea astfel încât Europa să fie la egalitate cu America şi cu China. Avem populaţie mare, tehnologie, companii extraordinare, resurse financiare şi o piaţă internă mai mare decât cea americană. Ceea ce lipseşte Europei este să acţioneze concertat. Zelenskyy a exprimat această frustrare cu francheţe la Davos, numind continentul un caleidoscop fragmentat de puteri mici şi mijlocii. Dacă ascultăm de naţionalişti vom ajunge o Europă de pigmei pe care SUA şi China îi vor manevra după bunul plac. Dacă întărim Uniunea, reformând-o în acelaşi timp pentru noua lume, avem o şansă să fim puternici împreună. Avem resurse; ne lipseşte coerenţa strategică. Cu ea, avem o şansă, să salvăm Ucraina şi să ne asigurăm că niciunul dintre noi nu vom fi supuşi unor presiuni nejustificate. România va fi incomparabil mai sigură într-o Uniune Europeană puternică şi trebuie să fie politica noastră de stat să ajungem acolo cât mai repede. Dar o Uniune mai integrată înseamnă şi mai multe decizii luate la Bruxelles. Istoria recentă — criza zonei euro, criza migraţiei din 2015 — arată că „unitatea” poate însemna uneori că statele mai mici acceptă termeni stabiliţi în capitala Europeană. De aceea, integrarea europeană trebuie însoţită de capacitatea României de a contribui, dincolo de a sta la masa unde se iau deciziile.

*

Mă întorc la imaginea cu care am început: călătorul prin Roma care vede cărămizi vechi refolosite în construcţii noi. Ce „cărămizi” avem noi, românii, pe care le putem refolosi în noua ordine mondială? Avem o poziţie geografică la intersecţia a trei spaţii strategice. Avem o populaţie educată (încă) şi adaptabilă. Avem o experienţă recentă de tranziţie — poate cea mai dramatică din Europa de Est — care ne-a învăţat că schimbarea este posibilă, chiar dacă dureroasă. Avem Dunărea, Marea Neagră, terenuri agricole şi resurse energetice. Şi avem, în ciuda aparenţelor, o capacitate de a ne reinventa când contextul o cere.

Lumea de după 1945 nu mai există. Lumea care vine nu e încă definită. În acest interval — care poate dura ani sau decenii — ţările care vor prospera sunt cele care îşi vor folosi vechile ”cărămizi” pentru a construi ceva nou, nu cele care vor plânge după clădirea dărâmată. România are de ales.