Îngrozitorul domn Fritz

România, gata, sunt unul de-ai tăi! Am trecut de proba de interviu și am primit aviz pozitiv pentru obținerea cetățeniei române. Mulțumesc, România, că m-ai primit în casa ta acum 22 ani. M-ai făcut adult, m-ai făcut european, m-ai făcut mai tenace, mai călduros, mai inventiv. Iar acum m-ai făcut român cu acte în regulă”, a scris pe ceva rețea pe care socializează d-sa, dezgustătorul domn Dominic Fritz .Probabil titlul duce cu gândul la cartea lui Robert Graves, tradusă în românește cu titlul ”Îngrozitorul domn Gunn”. În original, Nuvela lui Graves se numește „The Abominable Mr Gunn” și e povestire, nu roman. Domnul Gunn e un călugăr-profesor la un internat. Era „îngrozitor” pentru că era un profesor sadic și sufocant, nu un monstru spectaculos.Cartea este poate mai degrabă una de amintiri ale unui învățător sadic – dar nu prin crime, ci prin felul în care, zi de zi, deformează și rănește interior viețile copiilor. Deci titlul trimite la abuzul psihologic și pedagogic al acestui profesor, la micile cruzimi constante, nu la vreo grozăvie exterioară.Cu cel despre care vorbim, ”abominabilul domn Fritz” lucrurile stau altfel…Nu găsesc nimic mai dezgustător, decât perpetua încăpățânare a unui cetățean străin, de a se insera, încălcând toate legile românești, în chiar inima administrativ-politică a țării. Nu domiciliiu stabil, nu cetățenie, dar el vrea cu tot dinadinsul să înșele, să devină, să pătrundă. La fel de dezgustător este și faptul că instituțiile românești par a fi cumpărate și anesteziate: se prefac că nu văd nimic din toate astea…Există oameni care par că se nasc pentru un alt loc decât acela în care trăiesc. Dominic Fritz e unul dintre ei. L-am privit de multe ori cu scârbă și neliniște tăcută: un om venit din Germania, cu un soi de disciplină interioară adusă din altă lume, instalat aici, într-un spațiu care nu cere disciplină, ci instinct. Și mă întreb, uneori cu un zâmbet interior: de ce ar veni cineva dintr-o societate atât de stabilă, atât de limpede, ca să-și caute destinul în România?Nu e un reproș. E o nedumerire aproape metafizică. Oamenii nu migrează niciodată doar geografic; migrează moral, spiritual, biografic. Fiecare plecare ascunde o fisură. Fiecare sosire poartă un gol. Și de aceea, întrebarea firească nu e cea politică, ci cea umană: ce anume cauți într-un loc care nu te poate confirma?Există mai multe posibilități, toate imperfecte, toate plauzibile.Poate că Fritz este un agent al unei ordini străine, nu în sensul vulgar al termenului, ci în sensul filosofic: un purtător al unei mentalități neomarxiste, care vrea să se planteze în solul nostru moale. Străinul civilizat devine, inevitabil, purtătorul unei promisiuni. Iar noi avem o slăbiciune veche pentru promisiuni aduse de departe, de misionari, de evangheliști culturali, de occidentali LGBTQ, cu priviri limpezi.Sau poate că lucrurile stau invers: anume, că propria lui societate nu i-a lăsat spațiu. Germania e o țară care nu iartă șmecheria, oricât de fină ar fi. Acolo spiritul nu e admirat, ci măsurat. Acolo libertatea nu produce alibiuri; produce criterii. Și atunci mă întreb dacă un om ca el n-a căutat aici exact contrariul: o țară în care criteriile sunt moi, iar aplauzele și avantajele ușoare.Și mai există o variantă, poate cea mai umană dintre toate: că nu a venit ca să ne schimbe pe noi, ci ca să fugă de sine. România este țara perfectă pentru cei care vor să-și recompună identitatea. Aici te poți reinventa fără să te întrebe cineva: ce cauți cu adevărat aici, sau cine ai fost înainte? Locul acesta are ceva din moliciunea nisipului — te lasă să-ți desenezi singur conturul.Dar, în toate aceste scenarii, un lucru rămâne constant: nici el nu ne înțelege pe noi, nici noi pe el.Îl privesc uneori ca pe un om care a încercat să se așeze într-o fotografie care nu-l cuprinde. Aparența sa e vizibil grețoasă și înșelătoare: prea perfect conturat, prea echilibrat, prea încordat în propria lui presupusă moralitate. Nu simt la el vibrația aceea imperfectă, acel amestec de ridicol și noblețe care face un om real. În schimb, văd un funcționar gol, bine orientat, într-o lume care nu funcționează.Îl compar, inevitabil, cu Charley Ottley. Ottley iubește România cu o sinceritate aproape stângace; uneori mi se pare că o iubește mai mult decât noi.Charley Ottley. Acel englez prea blând ca să fie ironic și prea sincer ca să fie diplomat. Un om care s-a îndrăgostit, pur și simplu, de România. Nu de o idee, nu de o campanie, nu de un partid, ci de țară — de drumurile noroioase, de satele cu case prăbușite, de râurile care curg printre buruieni și plastic.L-am văzut de atâtea ori în imagini, cu aparatul lui de filmat și cu un fel de inocență în ochi, de parcă totul ar merita salvat, totul ar avea un rost.Ottley a făcut mai mult pentru demnitatea acestui loc decât toți miniștrii turismului la un loc. A arătat o Românie care nu se rușinează de sine, ci doar își caută cuvintele. Acum e și cetățean român, cu acte în regulă. Un gest care, la noi, echivalează cu o declarație de iubire: să accepți să devii prizonierul administrației românești, de bunăvoie.Mă uit la el și, fără să vreau, gândul alunecă spre Dominic Fritz.Un alt străin, dar din alt aluat. Fritz pare să iubească o Românie imaginară, conceptuală, neomarxizată, sterilizată de emoție. România PowerPoint. Ottley, dimpotrivă, iubește România adevărată: cu praf, cu mizerie, cu femei care pun busuioc sub pernă și cu bărbați care beau de tristețe, nu de sete.Unul vrea să corecteze țara, celălalt doar s-o înțeleagă.Iar între corectare și înțelegere e toată distanța dintre un tehnocrat șmecher și un om îndrăgostit.Fritz, în schimb, pare să iubească o idee despre România — o idee ordonată, urbană, occidentalizată, o Românie posibilă, dar rar întâlnită. Ottley miroase iarba cu bucuria unui copil; Fritz analizează cu falsitatea celui care joacă un rol. Analizează gazonul cu precizia unui inginer mincinos. Unul vede poezie, celălalt proiect personal. Al lui, sau al altei entități statale. Unul e sedus, celălalt convins.Și atunci întrebarea revine: poate un om convins să iubească un loc care are nevoie să fie sedus?Cred că nu. De aceea, între el și orașul pe care îl administrează, Timișoara , există o discrepanță de temperatură: el e rece, ordonat, fals, coerent; orașul e cald, haotic, sentimental. Un om aparent corect într-o lume care trăiește prin imperfecțiuni. Uneori cred că politicienii de adopție, străini, care caută asemeni lui Fritz afirmarea în țări dezorientate seamănă cu un pianistul rus care încearcă să cânte într-o gară pustie: are tehnica impecabilă, dar instrumentul e dezacordat. Și oricât de bine ar cânta, sunetul rămâne străin de spațiu.Și, inevitabil, gândul mă duce la Graham Greene. Nu la Greene prozelit, nici la Greene moralistul catolic, ci la acel Greene al fugii, al personajelor care se ascund în lumi îndepărtate nu ca să se regăsească, ci ca să nu se mai vadă deloc. E ceva tulburător în tipul de om pe care el îl descrie în ”Un caz de mutilare”: un om care părăsește civilizația nu din dispreț, ci din epuizare. Un om căruia propriul chip îi devine insuportabil.Querry fuge în jungla Congo-ului pentru că nu mai poate suporta privirea lumii occidentale. Nu mai are nimic de dat, nimic de apărat, nimic de demonstrat. E un om care a renunțat la sine înainte să renunțe la ceilalți. Un om ‘mutilat’ — nu fizic, ci spiritual. Ars. Gol. Nepracticabil.Există ceva din asta și în Dominic Fritz.Nu în sensul romantic, nici în cel eroic, ci în sensul acela tăcut, greu, de om care vine într-o țară străină ca într-un sanatoriu al sufletului. România, cu haosul ei blând, cu dezordinea ei îngăduitoare, e un loc perfect pentru cei care au obosit de ordinea prea rigidă a propriei societăți. La noi, e permis să fii incomplet. E permis să te recompui, chiar și în fals…Asemenea personajului lui Greene, Fritz n-a venit să ne repare pe noi, ci să-și repare acel punct interior în care ceva s-a rupt. Poate că România a fost pentru el ceea ce erau misiunile tropicale pentru eroii lui Greene: un spațiu în care să nu te mai întrebe nimeni cine ai fost, ce ai ratat, ce ai epuizat, ce ai ars până la cenușă.De aceea Fritz pare uneori atât de distant: pentru că omul care fuge de sine nu poate iubi cu adevărat nici locul în care se ascunde.În cele din urmă, întreaga poveste a lui Dominic Fritz în România nu e decât o ramură târzie a unui fenomen mai vechi: falsa noastră noblețe culturală. Acea podoabă de carton aurit pe care o purtăm cu mândrie în saloanele decăzute ale culturii locale, fără să ne întrebăm vreodată dacă prețul ei e real sau doar un cifru trecut, o invenție confortabilă.România are acest talent de a-și fabrica aristocrațiile culturale: mitologii de cenaclu, gloate de „maeștri” fără talent, care se legitimează unul pe altul, în cercuri strânse, cu o grijă aproape maternă de a nu lăsa pe nimeni din afara tribului să pună întrebări. E o noblețe fără sânge, fără genealogie, fără merit — doar o convenție.De aceea, orice străin care ajunge aici - cu sau fără misiune -, și e minim articulat, minim coerent, minim disciplinat, devine imediat „nobil”. Nu pentru că ar fi cu adevărat, ci pentru că standardul nostru de noblețe culturală este atât de jos încât orice siluetă ordonată produce reverențe. România e țara în care politețea devine aristocrație, iar accentul străin — semn de rafinament.E ceva aproape melancolic în asta: nu avem o reală structură nobiliară, așa că ne inventăm figurile; nu avem centre culturale care să impună criterii, așa că le importăm; și nu avem curajul de a recunoaște că în adâncul culturii române stă mai degrabă o sensibilitate rurală, intensă, dar nu aristocratică.De aceea, străinul „civilizat” devine la noi automat un reper. E privit ca o nobilime adusă din altă lume. Dar noblețea adevărată nu se transferă; nu e contagioasă. Ea se moștenește prin traumă, prin tradiție, prin continuitate. Noi nu avem continuitate. Avem doar nostalgie.Și această nostalgie ne împinge să ne închinăm unor figuri care vin de afară, crezând că odată cu ele se va instala și o ordine, un gust, o structură. Dar tot ce se instalează, de fapt, este un decor. O perdea occidentală trasă peste o fereastră estică.Cultura română are momente de geniu, dar nu are caste. Are vârfuri izolate, dar nu are tradiție de aristocrație intelectuală. De aceea, orice om cu un minim simț al ordinii, precum Fritz, e confundat cu un exponent al unei nobleți care nu există nici în el, nici în noi.Aici e tragedia noastră discretă: ne îndrăgostim mereu de forme, nu de fond. De etichete, nu de esențe. De străini, nu de noi înșine. Așa se naște falsa noblețe culturală — dintr-o rușine pe care n-o recunoaștem, dar o simțim mereu, ca pe o umbră. O rușine că nu am fost niciodată aristocrați ai spiritului, ci doar visători într-o cultură zbuciumată, care crește sporadic, organic, din haos, nu din structură.Dominic Fritz, cu toată vizibil falsa lui corectitudine, nu a venit să ne confirme noblețea. A venit, fără să vrea, să ne arate că încă nu o avem. Și că, în lipsa ei, vom continua să ne agățăm de străini ca de oglinzi.Dar oglinda nu creează chipul. Ea doar îl reflectă.

Îngrozitorul domn Fritz

CITEȘTE ȘI / PE ACEEAȘI TEMĂ