Interviu // Istoricul Dragos Ursu: “Victimele comunismului nu sunt responsabile pentru cum le e mistificata amintirea de diferiti activisti politici care cred ca pot scoate dividende electorale din parazitarea memoriei acestora”

Represiunea din închisorile comuniste rămâne una dintre cele mai întunecate pagini ale istoriei recente a României. Mărturii cutremurătoare, documente de arhivă și cercetări istorice scot la iveală un univers concentraționar construit pentru a zdrobi demnitatea, credința și rezistența celor considerați dușmani ai regimului comunist.Pentru a înțelege mai bine mecanismele represiunii, dar și felul în care această traumă colectivă ne marchează și astăzi, am stat de vorbă cu istoricul Dragoș Ursu, autorul cărții “ Reeducare și represiune în comunism. O istorie politică a închisorii Aiud” .Închisoarea de la Aiud ocupă un loc aparte în geografia represiunii comuniste din România. Dacă la începutul anilor ’50, la Pitești și Gherla, „reeducarea” s-a făcut printr-o violență atroce, la Aiud, în anii ’60, autoritățile au pus în scenă un experiment mult mai subtil, dar nu mai puțin devastator. Foamea, frigul, izolarea și presiunea psihologică, dublate de infiltrarea rețelelor de informatori, au avut ca scop nu doar distrugerea fizică, ci și frângerea morală și spirituală a deținuților politici.În interviul care urmează, Dragoș Ursu vorbește despre logica represiunii comuniste, despre rolul pe care l-a jucat Aiudul în istoria carcerală a României și despre ce înseamnă astăzi să recuperăm memoria acelor vremuri.Interviu cu istoricul Dragoș UrsuReporter: Ce m-a frapat citind cercetarea dumneavoastră despre închisoarea de la Aiud este brutalitatea, tratamentul total disproporționat aplicat cu toată forța de regim față de deținuții politici, deși aceștia se aflau într-o condiție extrem de precară psihologică, fizică sau politică. Cum explicați această hiperbolizare a pericolului și demonizare dusă până la absurd? Era o expresie a ideologiei, o strategie de putere, sau poate chiar o nevoie a regimului de a se legitima?Drașoș Ursu: Întrebarea dumneavoastră aduce în discuție esența represiunii comuniste: pentru regimurile comuniste instaurate de sovietici, în Europa Centrală și de Est, după cel de-al Doilea Război Mondial, „justiția populară” nu a fost un instrument al dreptului, nu a avut ca obiectiv să facă dreptate, ci a reprezentat o unealtă folosită în procesul preluării și consolidării puterii de către comuniști. Mai mult, atunci când vorbim de vinovățiile cu caracter politic, „justiția populară” nu a fost decât un instrument de eliminare a dușmanilor reali sau imaginari. Folosesc această distincție între real și imaginar, pentru că mulți dintre cei care au ajuns victimele represiunii comuniste nu au desfășurat o activitate propriu-zisă împotriva regimului, ci au ajuns în această postură din cauza identității lor. Fie că vorbim de identitatea socio-economică – și mă refer, întâi de toate, la țăranii considerați chiaburi, care, prin faptul că erau înstăriți, refuzau colectivizarea – sau, unii, chiar fără să o refuze, doar pentru faptul că erau fruntași ai satelor deveneau victime ale represiunii. Sau datorită identității politice, respectiv a trecutului lor interbelic, fie că vorbim de liberali, legionari, țărăniști, social-democrați, care, deși nu au mai activat după cel de-al Doilea Război Mondial, pentru că aveau această etichetă, mai degrabă tinichea politică în biografie, dacă privim din perspectiva regimului, au ajuns să fie considerați dușmani ai poporului.Iar în cazul celor condamnați pentru că au desfășurat o activitate anticomunistă reală, în diferitele forme ale opoziției față de regimul comunist, „justiția populară” era abuzivă prin însăși natura sa, fiind expresia unui regim ilegitim și criminal, instaurat de o putere ocupantă străină. Nici nu mai luăm în discuție, având în vedere contextul vremii, standardele unui sistem democratic și ale statului de drept.Am adus în discuție natura „justiției populare” tocmai pentru a înțelege situația deținuților politici, care, dincolo de trecutul lor politic, erau victime ale unui regim totalitar ce urmărea să elimine orice formă de opoziție care i-ar fi putut periclita monopolul puterii.Astfel, odată motivate ideologic, condamnările adversarilor politici și supunerea lor unui regim de detenție inuman deveneau o consecință logică. Din moment ce aceștia erau dușmanii poporului, ei nu se puteau bucura de condițiile umane de încarcerare specifice unui stat modern care înțelege că privarea de libertate a cetățenilor nu înseamnă și condamnarea lor la măsuri ce le pot în pericol viața.În acest cadru, bătăile, violența anchetelor, torturile fizice și psihice, înfometarea, frigul, izolarea, privarea de legătura cu familia nu erau decât expresiile „firești” ale unei justiții ce nu-și propunea reabilitarea condamnaților, ci reprimarea lor.De asemenea, trebuie să ținem cont, atunci când privim viața cotidiană din închisorile României comuniste, și de contextul mai amplu al sistemului penitenciar din secolul XX, mă gândesc la perioada interbelică și antonesciană, când bătăile, agresivitatea gardienilor și condițiile mizerabile de detenție erau realități frecvente. Pe acest fundal, represiunea comunistă, puternic ideologizată, nu face decât să agraveze lucrurile.“ Închisorile comuniste, în general, și Aiudul, în special, pot fi văzute ca fronturi ale războiului dintre regim și societate”Reporter: Un alt aspect care m-a frapat este faptul că închisoarea Aiud funcționa nu doar ca spațiu de detenție, ci și ca un adevărat laborator de control total – ideologic, informativ și psihologic. Din această perspectivă, cum reflectă mecanismele represiunii din Aiud modelul mai larg de represiune aplicat de regim în societatea românească a vremii?Dragoș Ursu: Închisorile comuniste, în general, și Aiudul, în special, pot fi văzute ca fronturi ale războiului dintre regim și societate, sau, mai bine zis, acea parte a societății care se opunea comunizării României. Regăsim în aceste spații carcerale o formă intensificată a procesului de restructurare politică și morală prin care trecea, de fapt, întreaga societate.În cazul închisorii Aiud, dacă privim întreaga perioadă 1948-1964, vedem și evoluția metodelor pe care regimul le-a folosit în acest proces al comunizării – mă refer de la metodele brutale din anii 1948-1953, specifice începutului: foame extremă, frig, izolare, bătăi, care erau prezente în Aiud, și până la reeducarea psiho-ideologică din anii 1960, în care regimul folosește metode mai sofisticate, în care îmbina munca informativă cu prelucrarea politico-culturală a deținuților.“ Aiudul a fost, mai degrabă, un spațiu al represiunii lente, în care foamea, frigul și izolarea au fost folosite pentru a-i distruge pe cei închiși”Reporter: Experimentul Pitești e adesea considerat unic prin violența sa. Totuși, ce particularități are Aiudul care îl fac reprezentativ pentru logica generală a represiunii comuniste?Dragoș Ursu: Întâi de toate, spre deosebire de Pitești, vorbim de o diferență sub aspectul dimensiunii, Aiudul fiind o închisoare mult mai mare, cea mai spațioasă sub aspectul capacității de deținere a celor închiși, putând fi cazați aici până la 4000 de condamnați.Apoi, sub aspectul practicilor represive, spre deosebire de Pitești, cunoscut mai ales prin violența extremă a torționarilor, Aiudul a fost, mai degrabă, un spațiu al represiunii lente, în care foamea, frigul și izolarea au fost folosite pentru a-i distruge pe cei închiși.În ceea ce privește procesele reeducării, de la Pitești și Aiud, dacă le privim comparativ, metodele diferă, de asemenea, deși scopul a fost același – restructurarea politică și compromiterea morală a deținuților. Astfel, la Pitești vorbim de o violență extremă, care a particularizat, de altfel, fenomenul în memoria represiunii anticomuniste, iar la Aiud, vorbim mai degrabă de metode ce țin de războiul psihologic, regimul folosind mai puțin bătaia și apelând la înfometare izolare și supraveghere intensă informativă. Regimul a făcut acest lucru și ținând cont de situația deținuților, pentru că atunci când vorbim de reeducarea de la Aiud (1959-1964), mulți dintre cei închiși veneau după mai bine de 10 ani de închisoare, iar orice măsuri represive dure ar fi putut duce la eliminarea lor fizică.“ Au fost cazuri, cu totul excepționale, de gardieni care au empatizat și s-au solidarizat cu cei închiși”Reporter: Putem vorbi despre forme diferite de rezistență – morală, religioasă, intelectuală, solidaritate umană – și ce rol au jucat acestea în supraviețuirea psihologică a deținuților?Dragoș Ursu: Privite din perspectiva deținuților politici, închisorile României comuniste erau spații paradoxale. Acești condamnați nu au privit „administrativ” detenția, ca pe o perioadă de timp în care trebuiau să execute o pedeapsă privativă de libertate, ci ca pe un front al rezistenței împotriva comunismului. În acest efort de a rezista presiunilor regimului, întâi de toate de natură fizică (bătăi, foame, frig, izolare), ei au format un front comun în care solidaritatea, preocupările intelectuale și căutările de natură spirituală au fost pilonii care au ranforsat această rezistență. Memorialistica de detenție reflectă tocmai această activitate cotidiană a deținuților, supraviețuitorii descriind cu lux de amănunte modul în care se ajutau, sprijinul moral pe care și-l acordau unii altora, activitatea intelectuală pe care o desfășurau în celule și, nu în ultimul rând, viața religioasă și căutările duhovnicești care îi animau pe unii dintre ei.În ce privește solidaritatea, mă gândesc la mărturia lui Nicolae Steinhardt, care amintește, în „Jurnalul Fericirii”, parafrazez din memorie, că nu era „celulă în care să nu primesc ajutorul tinerilor, care-mi dădeau din feliuța bisăptămânală de pâine”.În planul căutărilor religioase, specifice mediului carceral, unde condițiile extreme îndeamnă spre interiorizare, vreau să amintesc un fenomen pe care l-am întâlnit în cercetările mele: vorbim de acei deținuți care, deși condamnați pentru motive politice, odată ajunși în detenție, se angajează într-un efort spiritual, ca formă de rezistență în acea lume a morții; în acest efort, se detașează de identitatea politică și își asumă pe deplin valorile credinței. Merită subliniat că acest proces de convertire identitară nu poate fi generalizat, fiind condiționat de eforturile personale ale fiecărui deținut.De asemenea, au fost cazuri, cu totul excepționale, de gardieni care au empatizat și s-au solidarizat cu cei închiși, ajutându-i cu alimente, medicamente, știri despre ce se întâmplă în libertate. Unii dintre aceștia – mă gândesc la două cazuri din Aiud, gardienii Emanoil Alexa și Teodor Filimon – au fost condamnați pentru atitudinea lor și au ajuns colegi de celulă cu cei pe care îi ajutau.Nu în ultimul rând, merită să amintesc că, în acea lume a morții, diferențele politice, ideologice și chiar religioase dintre deținuți erau trecute în plan secund. Cu toții aveau ca obiectiv să reziste în fața dușmanului comun, care era regimul comunist, în general, și administrația închisorii, în particular, cea care punea în practică politica represivă abuzivă.“ Închisorile comuniste pot fi văzute ca spații ale rezistenței prin cultură”Reporter: În ce măsură putem înțelege aceste strategii ca fiind o ‘rezistență prin cultură’ în miniatură, reflectată în microcosmosul carceral?Dragoș Ursu: Cu adevărat, închisorile comuniste pot fi văzute ca spații ale rezistenței prin cultură. În aceste locuri, găsim o panoplie de activități intelectuale, de la conferințe pe diferite teme – știință, filosofie, economie, teologie, istorie etc. – pe care le țineau deținuții în funcție de pregătirea lor, la învățarea limbilor străine, o practică omniprezentă în lumea închisorilor, și până la creațiile literare de toate genurile: romane, opere dramatice și, nu în ultimul rând, poezii. De altfel, poeziile și poeții închisorilor sunt un fenomen cu totul excepțional, formând un patrimoniu imaterial al Gulagului românesc, ce merită în continuare aprofundat. Merită subliniat că toate aceste creații literare erau produse la nivel mental, deținuții neavând la îndemână instrumente de scris, iar memorarea și transmiterea mai departe a poeziilor erau forme de rezistență morală, o hrană spirituală pentru cei închiși.În acest peisaj, Aiudul a ocupat un loc cu totul special, îndeosebi pentru că aici au fost închiși, într-o proporție semnificativă, deținuți cu profesii intelectuale. Această imagine a Aiudului ca spațiu cultural este reflectată de o poezie compusă de Ștefan Muscalu chiar în timpul detenției și notată de Securitate într-un raport amplu dedicat activității deținuților: „Aiudul nu e o pușcărie, Aiudul e o academie”.Vă recomand, pentru a aprofunda acest subiectul, site-ul „ poețiiinchisorilor.ro ”, un proiect care încearcă să restuie acest patrimoniu cultural și să ofere, totodată, o viziune memorială integratoare asupra subiectului.“ Atunci când vorbim de legionari ca victime ale regimului comunist, ne aflăm în fața unei provocări memoriale”Reporter: Din punctul dumneavoastră de vedere, cum putem păstra o raportare corectă – atât istorică, cât și morală – față de victimele represiunii comuniste care, în perioada interbelică, au fost membri ai Mișcării Legionare? De ce credeți că în România încă există atâtea controverse și blocaje atunci când se încearcă o abordare echilibrată a acestei teme?Dragoș Ursu: Fără a intra în dezbaterile metodologice referitoare la modul în care scriem istoria, aș vrea să punctez această relație, inevitabil tensionată, atunci când vorbim de trecutul recent, dintre istorie și memorie, dintre fapte și amintirea acestora, cu atât mai mult cu cât vorbim de un secol XX blestemat, în care regimurile totalitare de dreapta și de stânga au schimonosit România. Astfel, merită să fim conștienți de faptul că ne aflăm în fața unui trecut a cărui memorie e în continuă prefacere, iar modul cum privim acest trecut ține de valorile noastre din prezent, ele fiind, la rândul lor, într-un proces de permanentă redefinire. Tocmai de aceea merită să avem mereu în față capcanele pe care le întinde privirea trecutului prin grila valorilor prezentului sau, mai bine zis, dorința de a (re)scrie acel trecut, ca într-un pat al lui Procust, pentru a corespunde așteptărilor noastre din prezent.Iar atunci când vorbim de legionari ca victime ale regimului comunist, ne aflăm în fața unei provocări memoriale: cum receptăm amintirea acelor figuri care au slujit o ideologie totalitară și care au ajuns victimele unei alte ideologii totalitare, comunismul. Iar în această situație nu sunt doar legionarii, ci și demnitarii regimului Antonescu, sau alți activiști politici animați de idei radicale. Pentru a încerca să lămurim această provocare memorială, trebuie să decriptăm, întâi de toate, capcanele istoriei.O primă observație de natură istorică este aceea că în spatele etichetei de legionar se ascund o multitudine de identități: de la lideri legionari, comandanți cu activitate consistentă în perioada interbelică, trecând prin cei care au avut funcții și grade în cadrul guvernării legionare și până la cei care au făcut parte episodic din organizațiile de tineret (FDC) sau membrii diferitelor grupări anticomuniste în care erau și legionari. Merită subliniat că, asupra tuturor acestora, Securitatea a pus eticheta de legionar tocmai pentru a justifica reprimarea lor.Pentru a întregi tabloul istoric al înțelegerii provocărilor memoriei anticomuniste, merită să ne aplecăm și asupra instrumentului politico-juridic pe care comuniștii l-au avut la îndemână pentru a-i reprima pe legionari și pe demnitarii regimului Antonescu.După cel de-al Doilea Război Mondial, în Germania și în foștii săi aliați, precum România, au avut loc procese ale „de-fascizării”, prin care erau trași la răspundere deopotrivă înalții funcționari ai regimurilor care au purtat război alături de Germania lui Hitler, cât și membrii organizațiilor considerate fasciste. Drama României și a întregii Europe Centrale a fost faptul că acest proces de lustrație politică, necesar după dictaturile de dreapta, a fost pus în practică de reprezentanții celuilalt demon totalitar: comunismul. De altfel, comuniștii își reclamau legitimitatea din faptul că Uniunea Sovietică învinsese, alături de aliații anglo-americani, Germania lui Hitler.Și astfel, un proces necesar, tragerea la răspundere a celor care au înfundat România în dictaturile de dreapta și au compromis-o moral prin măsurile antisemite și rasiste, s-a transformat într-un instrument politic al comuniștilor în efortul acestora de preluare și consolidare a puterii. Pentru că, alături de responsabilii propriu-ziși de politicile antisemite și de Holocaustul românesc, care trebuiau să răspundă penal pentru faptele lor, au fost închiși și de mii de alți deținuți a căror vinovăție era, mai degrabă, prezumată politic decât dovedită juridic.Și mai mult, pentru a păstra registrul comparației cu situația Germaniei Federale, acei înalți demnitari naziști, condamnați la Nürnberg, nu au fost supuși unui regim de dezumanizare care le punea în pericol viața, așa cum s-a întâmplat în închisorile comuniste din România.Iar debutul Războiului Rece, în care foștii aliați, care au luptat împotriva Germaniei naziste, devin dușmani ideologici, avea să schimbe radical mizele geopolitice. Și astfel, pentru că se opuneau comunismului și aveau un istoric îndelungat al activismului anticomunist, legionarii devin parte a frontului comun de rezistență împotriva regimului impus de ocupantul sovietic. Un exemplu relevant al acestei realități paradoxale este cel al legionarilor parașutați de serviciile secrete occidentale să lupte în munți împotriva regimului comunist. Aceiași oameni care au fost, până ieri, aliații ideologici ai lui Hitler luptau acum alături de Occident împotriva comunismului. De altfel, caracterul ilegitim și criminal al noii puteri susținute de la Moscova a fost premisa coagulării unui front comun al forțelor anticomuniste. Astfel, țărăniștii, liberalii, legionarii, ofițerii armatei regale sau țăranii care se opuneau colectivizării considerau regimul un dușman a cărui înfrângere era mai importantă decât lămurirea diferențelor doctrinare.Și odată ajunși în temnițele comuniste, acești deținuți au fost supuși unui regim de exterminare, căruia i-au rezistat tocmai pentru că solidaritatea dintre ei nu a mai ținut cont de partizanatele politice.Aceasta e realitatea istorică zugrăvită în nuanțe de gri, care ne provoacă astăzi să o receptăm memorial, fără a cădea în capcana unor viziuni maniheiste. Merită subliniat însă că evitarea împărțirii lucrurilor în alb și negru nu înseamnă edulcorarea exigențelor morale, pentru că altfel ajungem să nu mai facem diferența între victimă și călău, între destine care au luptat pentru valorile democratice și activiști politici ai unor ideologii totalitare.Cred, însă, că merită să ne întoarcem la cuvintele cronicarului „Nu-s vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri” și să restituim biografiile în integralitatea lor, înțelegând că bieții actori ai istoriei secolului XX nu și-au ales vremurile în care să trăiască. Iar în cazul celor cu trecut politic reprobabil, să fim conștienți că reprimarea lor de către un regim totalitar (cel comunist) nu le cauționează activismul politic extremist interbelic sau susținerea unor idei antisemite și, pe de altă parte, că acest activism nu le anulează suferința detenției din comunism.Pentru că această capcană a decupajului biografic (privilegiem anii de detenție, evitând trecutul interbelic) are consecințe memoriale dintre cele mai periculoase: vedem și în zilele noastre cum diferite formațiuni politice sau platforme memoriale încearcă o reabilitare a ideologiilor de extremă dreapta apelând tocmai la faptul că membrii acelor organizații au suferit sub comunism. Pe scurt, suferința detenției din partea unui regim criminal nu poate fi folosită pentru a legitima idei reprobabile (totalitare, în fond) și a reabilita figuri condamnabile.De altfel, cred că tocmai aceste platforme extremiste, care, în efortul de legitimare pe scena politică, manipulează ideologic memoria rezistenței anticomuniste, reprezintă unul din factorii principali în ecranarea înțelegerii trecutului recent. Însă merită să fim conștienți că victimele comunismului, mă refer la cele trecute la Domnul, bineînțeles, nu sunt responsabile pentru cum le e mistificată amintirea de diferiți activiști politici care cred că pot scoate dividende electorale din parazitarea memoriei acestora. Ține de noi să discernem realitatea și asumăm integral trecutul, cultivând exigențele unei memorii anti-totalitare.“ Înțelegerea aprofundată a istoriei ne ajută să depășim capcana ‘ fetișizării’ trecutului”Reporter: Ce ar putea face societatea românească – prin muzee, memoriale, programe educaționale – pentru a transmite generațiilor tinere complexitatea acestei istorii, fără a cădea nici în demonizare totală, nici în idealizare?Dragoș Ursu: Soluția, menționată anterior, este întoarcerea la biografie, la receptarea integrală și contextuală a destinelor victimelor regimului comunist, înțelegând că principala miză a efortului educațional este sublinierea pericolului existențial pe care-l reprezintă pentru om ideologiile totalitare, de stânga și de dreapta, care-l schimonosesc tocmai prin reducerea la o proiecție politică.Cred, de asemenea, că tocmai înțelegerea aprofundată a istoriei ne ajută să depășim capcana „fetișizării” trecutului, pe care-l distorsionăm, așa cum spuneți, fie prin demonizare totală, fie prin idealizare facilă. De altfel, merită să evităm judecarea intransigentă a trecutului, pentru că astfel ratăm înțelegerea lui. Și, de asemenea, să fim precauți în ridicarea statuilor, nu pentru că eroii ar fi mai puțini, ci pentru că, de prea multe ori, ridicăm statui propriilor noastre proiecții asupra trecutului, și nu istoriei, așa cum a fost.Vreau, totuși, să închei într-o notă pozitivă: am avut șansa de a dialoga, de curând, cu elevi de liceu, în cadrul unui workshop educațional dedicat istoriei secolului XX, și m-a bucurat capacitatea acestora de a discerne capcanele ideologiilor totalitare, prețuind totodată dramele celor prinși în acest malaxor al trecutului.Pe scurt, Memoria are viitor.Despre autorDragoș Ursu (n. 1989) este istoric la Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia. Deține diplome de licență, masterat și doctorat în istorie la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca și este licențiat în teologie la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. A beneficiat de stagii de cercetare postdoctorală și a coordonat proiecte dedicate memoriei represiunii comuniste, precum studierea strategiilor de supraviețuire ale foștilor deținuți politici sau relația dintre Biserica Ortodoxă și stat în perioada ceaușistă. Cea mai recentă publicație: “Reeducare și represiune în comunism. O istorie politică a închisorii Aiud”, Corint, 2024.

Interviu // Istoricul Dragos Ursu: “Victimele comunismului nu sunt responsabile pentru cum le e mistificata amintirea de diferiti activisti politici care cred ca pot scoate dividende electorale din parazitarea memoriei acestora”

CITEȘTE ȘI / PE ACEEAȘI TEMĂ