Tanasa si alti extremisti bat câmpii despre imigratie, dar nu sunt singurii. Doua naratiuni false ce trebuie evitate pentru a nu pica în capcanele AUR

Retorica anti-imigranți folosită de AUR nu e nici nouă, nici originală: e doar metoda clasică prin care extremiștii din toată lumea inventează țapi ispășitori pentru a-și ascunde lipsa de idei. Ideea că în România ar urma să aibă loc o „ciocnire a civilizațiilor” e praf în ochi. Ultimii ani arată că țările din Europa de Vest și România sunt perfect capabile să-și facă singure rău, n-au nevoie de un așa-zis „val islamist” - menționat de un politician AUR care își imaginează că vietnamezii, nepalezii, srilankezii, pakistanezii și indienii veniți la muncă aici formează un monolit cultural. La fel de stupidă este și ideea că străinii ar veni să ne fure locurile de muncă. România avea o problemă cu felul în care își tratează muncitorii dinainte ca primul nepalez să urce pe bicicletă pentru a-ți duce pizza scumpă coaptă-n restaurantele lui Garcea. Salariile din afara marilor orașe sunt mizere, sindicatele sunt demonizate de dimineața până seara la televizor, iar exploatarea muncitorilor de toate felurile este tolerată tacit de un stat pus pe tăieri, nu pe investit în viitor. Nu muncitorii străini sunt responsabili pentru această stare de fapt. *** Săptămâna trecută, un vicepreședinte/parlamentar AUR îi îndemna pe români să refuze comenzi livrate de muncitori din afara țării. Dan Tanasă, pentru că acesta este numele lui, mai cere ca România să oprească importul de muncitori necalificați din Asia și Africa, pentru a evita soarta Occidentului decadent - care, susține el, s-ar scufunda acum sub „valul islamist”. Ce spune Tanasă nu este nici adevărat, nici original. Retorica anti-imigranți e doar un alt instrument prin care extremiști de dreapta din întreaga lume caută (și deseori reușesc) să ajungă la putere. E o tactică veche de când lumea, vicepreședintele AUR nu-i primul și nu va fi nici ultimul politician care folosește sau inventează țapi ispășitori de altă culoare sau etnie pentru a-și masca lipsa de idei, soluții și substanță. Partea bună este că atacurile la adresa imigranților nu fac decât să probeze lipsa de cunoaștere și de curiozitate intelectuală a celor care le lansează. Partea proastă este că mulți oameni de bună credință, care nu se consideră rasiști sau xenofobi, pot fi convinși de un discurs similar cu al lui Tanasă, atâta timp cât acesta este împachetat cu mai multă grijă și inteligență decât sunt capabili liderii AUR. Împachetarea xenofobiei în straie respectabile poate lua mai multe forme. Prima pleacă de la îngrijorarea că ar exista o incompatibilitate culturală între valorile locale și cele ale migranților veniți aici în căutarea unei vieți mai bune. Tanasă vorbește, de exemplu, despre pericolul unui val islamist. Nici nu mai contează de unde vin muncitorii pe care-i arată cu degetul - Sri Lanka, Vietnam, Nepal, Bangladesh, India sau Pakistan - pentru el sunt cu toții o apă și-un pământ. Este un discurs xenofob care-n România este cultivat de cel puțin 10 ani, ca reacție la evenimente care au afectat țări din vestul Europei (unele fiind foste imperii coloniale) cu mult mai multă experiență decât noi în privința importului de forță de muncă din lumea musulmană. Criza refugiaților din 2014-2015, provocată în mare parte de războiul civil din Siria, alături de atacurile ISIS din mai multe capitale europene au provocat în lumea occidentală o adevărată isterie privind imigranții musulmani. În țări precum Franța, Marea Britanie și Statele Unite, această isterie a contribuit decisiv la ascensiunea partidelor sau politicienilor de extremă-dreapta. Puțin mai aproape de casă, aceeași panică a ajutat politicieni precum Viktor Orban (Ungaria) și partide precum PiS (Polonia) să monopolizeze puterea. Pentru că România n-are un trecut colonial pe alte continente și nici nu era suficient de dezvoltată economic încât să atragă muncitori din Asia sau Africa, tema imigrației din țări terțe aproape că a lipsit de pe agenda publică a marilor partide. Politicienii acelor vremuri erau preocupați să dezbată dacă e ok sau nu să furi din banii publici, dar și despre cât de aspre ar trebui să fie pedepsele pentru cei prinși cu mâța-n sac, mai ales atunci când corupția are consecințe tragice, ca la Colectiv. Totuși s-a format încă de atunci un nucleu dur de politicieni, activiști, influenceri, ziariști și intelectuali publici preocupați de tema integrării unor mari populații de imigranți din afara spațiului occidental. Deși puțini dintre ei și-au revizuit între timp opiniile, unii au devenit „pro-europeni”, alții „suveraniști”. Uneori, această preocupare s-a manifestat prin gesturi rudimentare și incitatoare, precum plantarea de porci pe un teren din București pe care se preconiza că va fi construită o „mega-moschee” pentru comunitatea musulmană din România. Între timp, proiectul a fost anulat . Mulți dintre cei care criticau importul de forță de muncă din țări musulmane se erijau, totodată, în vajnici apărători ai civilizației/culturii occidentale. Fiecare înțelegea și interpreta după cum voia (sau putea) conceptul de cultură occidentală. Unii foloseau coordonate religioase pentru a o defini și argumentau că Europa trebuie să rămână fidelă valorilor creștine (uneori „iudeo-creștine”) care au consacrat-o și ar fi ajutat-o (spun ei) să devină un far călăuzitor pentru restul lumii. Printre cei nereligioși prindeau mai degrabă argumentele laice. Iar aici mă includ și pe mine, pentru că, cel puțin pentru o perioadă, am crezut sincer în această „luptă” de apărare a valorilor și civilizației occidentale, pe care le vedeam eminamente seculare. Până la urmă, generația din care fac parte crescuse într-o lume în care imagini cu atentatele de la 11 septembrie și justificări pentru invaziile americane ulterioare fuseseră date în loop la televizor. Extremismul de dreapta (în diversele lui forme) părea dintr-o lume demult apusă. Credeam că există un consens general că locul lui este la coșul de gunoi al istoriei. Dar realitatea ultimului deceniu arată că acest consens a fost o iluzie. O minciună pe care ne-am spus-o în mod repetat pentru a ne convinge că în lumea occidentală istoria merge doar înainte, spre orizonturi tot mai luminoase. Apoi America s-a uitat la Trump, un papagal care-l face pe Mussolini să pară un intelectual de marcă în comparație, și a zis „da, el este ce trebuie”. Au urmat pandemia și războiul din Ucraina, TikTok a explodat în popularitate și a făcut vedete din oameni care n-aveau nimic bun de oferit omenirii, iar lumea a luat-o complet razna. Cum pot Tanasă și colegii lui de partid să vorbească astăzi despre pericolul islamic când liderul ISIS e oale și ulcele, în timp ce un KGB-ist botezat creștin-ortodox e responsabil de uciderea și rănirea gravă, în doar 3 ani și ceva, a milioane de europeni creștini, albi și eventual blonzi? Sau ce diferență există între un tânăr musulman fără direcție în viață care se radicalizează online și apoi comite crime în masă în Paris și un tânăr alb ca spuma laptelui care transmite live, în uralele 4chan - ului , un mass shooting ? Și cum mai poate un european sau occidental generic să clameze superioritatea morală a civilizației din care face parte când le-am permis unor șarlatani să se îmbogățească din (re)popularizarea celor mai rudimentare și anacronice forme de misoginism? În România creștină, albă și europeană a lui Tanasă este ucisă o femeie (de obicei de soț sau partener) pe săptămână. De asemenea, Tanasă face parte dintr-un partid care încearcă în mod activ să mușamalizeze un caz de viol. Șeful lui direct, George Simion, și-a amenințat o fostă colegă de partid că o violează. Live, în văzut tuturor, ca apoi să fie votat de 5,3 milioane de români. În contextul acesta, îngrijorările privind presupuse incompatibilități culturale sau „ciocniri civilizaționale” își pierd sensul. Occidentul dovedește, zi de zi, că este perfect capabil să-și taie singur craca de sub picioare, fără „sprijin” extern. Nici n-ar prima oară când o face. Dacă narațiunea anterioară are scopul de a intelectualiza xenofobia pentru a o vinde unui public care nu crede despre sine că este xenofob, o narațiune la fel de insidioasă face referire la impactul imigranților asupra pieței de muncă. Importul de „mână de lucru ieftină”, spun adepții ei, are rolul de a tempera pretențiile salariale emise de muncitorii români. Ba mai mult, importul lasă pe drumuri, fără venituri, niște români care ar fi ocupat, în mod tradițional, anumite joburi. Și atunci, argumentează ei, critica lor nu are un substrat rasist sau xenofob. Dimpotrivă, este o critică a neoliberalismului, a marelui Capital transnațional, și vine dintr-o grijă autentică privind soarta clasei muncitoare din România. Este o narațiune insidioasă tocmai că pleacă de la un sâmbure de adevăr: nu mă îndoiesc pentru o clipă de faptul că anumite industrii preferă să importe muncitori din țări terțe pentru că îi pot exploata mai ușor pentru a-și maximiza profiturile. Dar merită remarcat că reprezentanții acestor industrii exploatatoare - patroni din HORECA și din construcții - se numără printre cei mai de seamă membri ai partidului din care face parte și Dan Tanasă. Simțindu-se vizat, Mohammad Murad, deputat AUR și afacerist cu experiență în ambele domenii, l-a taxat pe Tanasă de fiecare dată când acesta a făcut declarații xenofobe. „Românii nu mai cred în muncă și nu e neapărat un lucru rău, pentru că eu m-aș bucura foarte mult să văd românii că sunt antreprenori, iar străinii vin și livrează pentru acești antreprenori români. Dar să spun că nu mai aduc străini când nu am forță de muncă, asta e o prostie”, a declarat Murad în urmă cu săptămână, ca reacție la declarațiile despre livratori străini. A te concentra pe importul de muncitori și pe demonizarea lor înseamnă să nu vezi pădurea de copaci. Sau să ignori elefantul din cameră: România are o problemă generală cu felul în care-și tratează muncitorii. În ultimii 35 de ani, angajatorii și antreprenorii au fost eroizați și mitologizați într-un asemenea hal încât ne-am convins reciproc, prin propagandă turnată zi de zi cu picătura, că singurii care mai lucrează în țara asta sunt cei cu un SRL sau un PFA pe numele lor. Noi, restul, adică salariații de rând, ori suntem prea puturoși, ori prea pretențioși și nerecunoscători când ni se aruncă un os. Într-adevăr, un angajat român (fie că lucrează la corporație, fie că livrează burgeri cu bicicleta) are o putere de negociere redusă în raport cu angajatorul său. Uneori, corporațiile ne iau ochii cu salarii care ne permit să comandăm șnițel cu piure la suprapreț de cel puțin 3 ori pe săptămână, cu apă și cafea gratis, abonamente la sală și o asigurare medicală privată (pachetul basic, bineînțeles, pentru că ce este prea mult strică). În schimbul acestor beneficii, care te fac să te simți mai burghez decât tot arborele tău genealogic, trebuie să plătești prin ore suplimentare neplătite, navetă de 2 ore până în Pipera, stres, viață personală compromisă și imposibilitatea practică de a te alia cu alții pentru a negocia condiții mai bune. În domeniile în care predomină legendarul capital românesc și-n care sindicalizarea lipsește aproape complet, condițiile sunt și mai dure. Întâlnim ori salarii mizere , din care poți plăti cel mult o chirie (mai fezabil e să locuiești cu părinții până la 40 și ceva de ani), ori fiscalizate parțial: salariul minim pe cartea de muncă, restul în plic , să nu vadă ANAF-ul. Pe de altă parte, experiența statelor care au început să aducă lucrători din afara Europei când noi încă-i cântam ode lui Ceaușescu - state în care ne facem vacanțele ca apoi să le plângem de milă că-s cotropite de musulmani - arată că predicțiile sumbre ale „suveraniștilor” nu au niciun fundament. De pildă, o cercetare recentă despre impactul migrației (măsurat pe 9 ani, în perioada 2010-2019) asupra piețelor regionale de muncă din vestul Europei arată 4 lucruri: Acesta este pădurea pe care (se prefac că) n-o văd Tanasă și alți rasiști care își îmbracă ura în haine ori patriotice, ori anti-neoliberale/anti-capitaliste: impactul pe termen scurt, mediu și lung depinde doar de ce facem noi în continuare. Dacă ne preocupă în mod real soarta muncitorilor din România (nativi sau străini), trebuie să vorbim mai des despre Codul Muncii, salarii, sindicate, ore suplimentare, siguranță, echilibru viață personală-viață profesională. Sunt teme pe care angajatorii le-au neglijat, deseori cu girul statului, cu mult timp înainte ca primul nepalez să urce pe o bicicletă din România pentru a livra pizza coaptă în restaurantele lui Garcea.

Tanasa si alti extremisti bat câmpii despre imigratie, dar nu sunt singurii. Doua naratiuni false ce trebuie evitate pentru a nu pica în capcanele AUR

CITEȘTE ȘI / PE ACEEAȘI TEMĂ