Ciuca: ‘Am fost disciplinat, dar nu servil / Bunica îi ura pe comunisti’

Liderul PNL, generalul (r) Nicolae Ciucă , afirmă în volumul autobiografic intitulat 'În slujba ţării', publicat online duminică ( versiunea gratuită aici, în format PDF ), că face parte dintr-o familie de foști militari, că bunica sa îi ura pe comuniști, că îi este dor de uniforma militară pe care a îmbrăcat-o timp de 38 de ani și că „nu am fost un rebel, condiția de militar nu-mi permitea asta, n-am fost nici politruc”.Redăm pasaje din autobiografia lui Ciucă: - Sunt un om ca toți oamenii, născut în ziua de 7 februarie a anului 1967 și botezat Nicolae, după numele fratelui bunicului meu dinspre mamă, acel bunic care a parcurs cu arma în mână o jumătate de continent, de la Cotul Donului până în munții Tatrei.- Amândoi bunicii mei fuseseră pe front. Într-un asemenea loc unde moartea alege la întâmplare, s-a întâmplat ca amândoi bunicii mei să se întoarcă teferi. În Plenița există un frumos monument dedicat eroilor. Ba chiar bunicul din partea mamei a făcut războiul și la dus, și la întors. A ajuns până la Cotul Donului, suportând calvarul dramaticei încercuiri. Cum a reușit să scape de acolo n-am reușit să aflu niciodată, pentru că, cel mai probabil, nu am reținut, deși mai povestea câte ceva seara, înainte de culcare. Despre cealaltă parte a războiului, de partea Aliaților, care l-a purtat până în Munții Tatra, mi-a povestit cât a fost de greu, cum a suferit de foame și de sete și cum a căzut prizonier în luptele din preajma Budapestei, a evadat, s-a integrat iarăși în coloanele care înaintau spre vest, iar sfârșitul războiului l-a prins în Munții Tatra. Cum n-am aflat prea multe detalii despre participarea la război, n-am aflat nici care a fost motivul pentru care n-au povestit prea mult. Bănuiesc că unul dintre motive a fost participarea lor de partea nemților în războiul din Răsărit, dus împotriva Uniunii Sovietice, lucru care, după război n-a fost văzut cu ochi buni. Știu că bunicul se întrista de fiecare dată când la Monumentul eroilor, în ziua de 9 mai, când se citeau numele eroilor plenițeni morți pe câmpurile de bătălie, numele camarazilor lui căzuți în stepele Rusiei nu erau pomenite. - Bunica îi ura pe comuniști pentru ceea ce făcuseră și avea numeroase argumente pentru asta. Unul era modul în care se purtaseră cu străbunica. Altul era legat de sentimentul straniu de vinovăție care-l încerca pe bunicul, care fusese într-un război din care aceeași țară care l-a trimis nu l-ar fi vrut înapoi nici mort. Dar motivul de căpetenie era că bunica era o femeie credincioasă. Așa cum și-a apărat mama ei pământurile de lăcomia comuniștilor, tot astfel i-a apărat pe sfinții de pe catapetesme de orice pângărire.„Mi-e dor să îmbrac din nou uniforma” - Dacă socotesc bine, am purtat uniforma militară, de la intrarea în Liceul militar și până la trecerea în rezervă, timp de treizeci și opt de ani. O viață de om. Uniforma a urmat destinul familiei mele. Bunicii mei, spuneam, au fost amândoi veterani de război. Și unul, și celălalt s-au întors acasă, după demobilizare, îmbrăcați cu straiele de soldat pe care au mai continuat să le poarte, dintr-o stranie obișnuință, mergând printre oameni sau făcând treburile casei. Tata a purta uniforma de subofițer până la ieșirea la pensie. Eu am avut șansa să port uniforme succesive, funcție de poziția pe care o aveam în armată. Dar, așa cum unii vlădici nu-și leapădă veșmintele călugărești pentru a le schimba la praznice cu straiele strălucitoare de liturghie, așa și eu am evitat să port uniforma de gală. Am păstrat uniforma de serviciu, am pregătit-o pe umeraș și nu m-am mai atins de ea. Deși gradul de general îmi permite să port la anumite festivități uniforma de gală, după trecerea în rezervă, în 2019, n-am mai îmbrăcat-o. E un sentiment pe care mi-e greu să-l explic. Mi-e dor să îmbrac din nou uniforma, dar gândul că apoi va trebui să o las iarăși mă întristează. Uniforma de serviciu, pe care am îmbrăcat-o până în clipa trecerii în civilie, stă, curățată și apretată, așteptând clipa în care mă va îmbrăca pentru ultima oară.- Nu e nimic patetic în dorința asta a mea. La urma urmei, fiecare moare doar pentru sine și trebuie să fie autentic în clipa aceea. Cum s-ar zice, să moară așa cum a trăit. Fără însoțitoarea mea de zi cu zi care a fost uniforma, viața mea e greu de imaginat. Chiar și acum, când am trecut în rezervă, reperul rămâne tot omul care am fost în uniformă. Ceea ce fac trebuie să aibă onestitatea și demnitatea onoarei militare. Ceva din mine a rămas acolo, în rigoarea cazărmii, în canoanele disciplinei militare, în abținerea de la avantaje materiale câștigate în dauna standardelor morale. Nu pot comite fapte pe care militarul din mine nu le-ar îngădui. Dar pot păstra în mine, chiar și în ambianțe insolite pentru viața militară, virtuțile care au făcut ca Armata Română să fie cea mai respectată instituție a țării, cu cel mai înalt nivel de încredere din partea românilor. „Nu am fost politruc” Nu am fost un rebel, condiția de militar nu-mi permitea asta, n-am fost nici politruc, nici în Școala militară, nici în scurtul răstimp cât am fost la comandă până în decembrie 1989 nu am căutat să dau bine din punct de vedere politic, efectiv nu m-a interesat, voiam să-mi fac meseria. Și dacă mă gândesc bine, nici mai târziu, după Revoluție, n-am făcut decât să respect faptul că într-o democrație trebuie să existe un control politic al Parlamentului, mai ales prin buget, și un comandament cu conotație politică, așa cum este Consiliul Suprem de Apărare a Țării, din care, de mai multe, am făcut parte. Dar n-am agreat niciodată intruziunea politicului în chestiuni ce țin strict de ordinea și disciplina militară. N-am făcut concesii care să arunce o umbră asupra carierei mele, am fost disciplinat, dar nu servil, și spun asta pentru camarazii mei de arme mai tineri, să știe că se poate și așa.

Ciuca: ‘Am fost disciplinat, dar nu servil / Bunica îi ura pe comunisti’

CITEȘTE ȘI / PE ACEEAȘI TEMĂ