• Adrian Sârbu: Revolta era profund întipărită în inima românilor
• Adrian Sârbu: 1989 era fie începutul unei noi vieți, fie drumul către moarte
• Adrian Sârbu: Cei care suntem în viață avem obligația să îi onorăm pe eroi
• Adrian Sârbu: Nu mi-a fost frică pentru mine. Doar pentru familia mea
• Adrian Sârbu: Viața mea nu avea direcție sau viitor în 1989
• Dan Andronic: Spargerea mitingului a fost un eveniment provocat
• Ionela Bănărescu: Eu cred că doar cei care și-au dat viața au fost EROI
• Ionela Bănărescu: În 1989, am arătat din ce suntem făcuți. De ce suntem în stare

La 36 de ani de la Revoluția din 1989, Adrian Sârbu a dezvăluit – într-o ediție specială a programului „ÎN CĂUTAREA REVOLUȚIEI PIERDUTE”, alături de Ionela Bănărescu și Dan Andronic – cum a trăit sub dictatura „nord-coreeană” a lui Ceaușescu și ce a însemnat ridicarea românilor împotriva regimului:

„Făceam parte dintre Românii profund revoltați în sufletul lor, care căutau în fiecare zi și în fiecare clipă o rațiune de a mai exista. Principala perspectivă existențială pe care o aveam eu era sinuciderea. În momentul în care mi-am auzit propriile mele dureri, propriile mele strigăte la Radio, transmise de la Timișoara…mi-am dat seama că trăisem degeaba până atunci.

Aveam 34 de ani la Revoluție. Nu puteam spune că sunt tânăr. Trăisem 10 ani îngrozitori în anii ’80, permanent împins de speranța că va fi mai bine. Dar era din ce în ce mai rău, din ’80 până în ’89.

Să te duci în Piața Universității era fie o ispășire, fie o sinucidere glorioasă.

Această potențială sinucidere mi-am trăit-o când am ajuns în mijlocul evenimentelor. Atenție – în calitate de cineast, nu de luptător al baricadei. Eu am înțeles ca mulți oameni ca martor, ulterior am ajuns în mijlocul evenimentelor. Noi românii știam cine e Ceaușescu. Știam că România se duce într-o direcție greșită. Ne întrebam de ce nu există un minim leadership care să-l corecteze pe Ceaușescu. Ne tot întrebam cum se poate corecta traiectoria României.

Momentul Timișoarei a fost momentul când mulți români au trecut de la „a vorbi singuri”, la „a vorbi între ei”.

La 10 minute după ce s-a spart mitingul, pe 21 decembrie, pe la ora 12:00, mi-am luat camera de unde lucram, la Sahia, și m-am dus. Era atât instinctul meu de cineast, cât și de revoltă, pentru că aș fi vrut să fiu la Timișoara pe 15, pe 16, pe 17.

În 1989, România era o dictatură nord-coreeană, pentru că așa a fost dimensionată.

Pentru mine, tot comunismul din anii 80 a fost o perioadă în care principala problemă pe care am avut-o cu mine, cu societatea a fost UMILINȚA. Lipsa de respect pentru profesia mea, pentru tot ce înseamnă om.

Fiind născuți în comunism, nu aveam de unde să știm ce înseamnă DEMOCRAȚIA. În comunism, trăiam ca animalele. Nici nu concepeam ideea de libertate. Ne-am trezit liberi în Decembrie ’89, în fața unui viitor pe care nici nu-l visam. Nici nu era în imaginarul nostru.

Eu eram un disident care nu se exterioriza și care niciodată n-o să pretindă că tot ce a făcut în anii ’80 sunt acte de disidență. Eu eram inutil. Meseria mea era inutilă. Nu poți fi cineast într-o lume care e o pușcărie.

Mi-am dorit să trăiesc în LIBERTATE și să mă realizez profesional. Făceam multe filme, dar cel mai greu lucru era seara, acasă, când ma așezam la mașina de scris și mă apucam să scriu…îi „scriam” scrisori lui Nicolae Ceaușescu. Despre cum trebuie reparată România. Evident…le scriam și apoi le distrugeam.

Puteam să plec sau să rămân. Dacă rămâneai, trăgeai după tine acel sentiment îngrozitor de inutilitate. Dar fuga a fost exclusă. Am rămas, și pentru că aveam o familie.

Am fost membru de partid pentru că, la fel ca mulți colegi ai mei, credeam că România poate să se ducă în altă direcție decât cea în care s-a dus după 1980. Dacă nu intrai în partid, riscai o marginalizare socială și profesională gravă. În cazul meu, nu mai aveai acces deloc la studiourile de film. Dar am intrat în partid din convingere, în studenție. Ne-am născut în Comunism, ținea de fiecare să-și descopere instinctul libertății și capacitatea de a gândi.

Am fost foarte convins că voi putea face ceva în România ca membru de partid. Dar e o diferență – pentru că eu nu am fost activist de partid, nu am fost plătit de partid. Nu eram în Nomenclatură.

Cei care s-au născut în Comunism nu sunt de vină că s-au născut în Comunism. Cei care am reușit să ne detașăm de comunism cu ce ne-am ales în plus? Cu dureri de cap. Am suferit când am realizat că sunt inutil în 1989, că nu pot schimba ceva. Pe mine nu m-a tras ața să fiu nici informator, nici securist, nici milițian, nici militar, nici nimic. M-a tras ața să fiu cineast și să spun adevărul. Dar adevărul era foarte greu de spus în Comunism. Ți-l mai spuneai doar ție acasă. Eu sunt foarte mulțumit de un singur lucru în viața mea. Că am fost sincer cu mine.

Poporul român era redus la starea de populație, a cărui singură preocupare era supraviețuirea materială, să aibă ce să mănânce AZI…Mâine? Mai vedem…

Eu cred că Românii au arătat la Revoluție că pot fi EROI, că pot fi sublimi. Ei sunt românii la care mă gândesc mereu când mă gândesc la Revoluție. Nu mă gândesc la mine. Nu mi-a fost frică pentru mine la Revoluție. Doar pentru familia mea. Nu avea cum să-mi mai fie frică, trăisem toată UMILINȚA. Umilința celui care nu se poate exprima, celui care trăiește degeaba. Eu nu mai existam în 1989. Pentru mine, viața se încheia. Mă simțeam un om inutil. Eram un om inutil. Nu făceam nimic din ceea ce voiam să fac.

Că-i spui dramă, comedie, tragedie – ăsta e adevărul. În 1989, pentru mine viața nu mai avea un sens, o direcție. Nu mai vedeam.

În 1989, mi-am luat camera și m-am dus să filmez Revoluția. Nu se mai putea!

Aveam două mari frici. Să ne împuște și să nu mai putem filma. Pentru mulți dintre noi, 1989 a fost fie începutul unei noi vieți, fie drumul către moarte. Cei care suntem în viață avem obligația să-i onorăm, să-i respectăm, să le mulțumim celor care nu mai sunt”, a spus Adrian Sârbu.

MARȚI, 23 Decembrie, urmărește o NOUĂ EDIȚIE LIVE de la 20:00 – cu Ionela Bănărescu, Dan Andronic și Adrian Sârbu, pe Aleph News.