• Memoriile Marucăi Cantacuzino, tipărite sub titlul Umbre şi lumini. Amintirile unei Prinţese Moldave, se ocupă temeinic de ravagiile produse de patima cărţilor asupra destinelor de boieri şi boiernaşi.
• Prinţul cartoforilor, cum era poreclit marele logofăt Costică Balş, vărul bunicii Marucăi, şi-a jucat nevasta la cărţi, pierzînd-o în favoarea unui înalt demnitar rus din timpul Regulamentului Organic.
• De fantezia unei telenovele e situaţia lui Vasile Jora, unchi al Marucăi. Patima jocului îi lasă la un moment dat doar cîţiva acri de vie şi o casă dărăpănată în Copou. Nevastă-sa va apăra aceste ultime rămăşiţe cu o îndîrjire eroică împotriva patimii soţului, om la vreo 65 de ani.

Boala cărţilor (nu a celor de citit, ci a cărţilor de joc) e depistată de călătorii străini prin România secolului al XIX-lea. Se întinde ca durată de pe la începutul secolului al XVIII-lea pînă la începutul celui de-al XX-lea. Despre această boală scriu nu numai străinii, dar şi autohtonii, cînd aceştia sunt dintre cei mai luminaţi, umblaţi la şcoli în străinătate sau sufleteşte dintr-un alt aluat decît majoritatea.

Memoriile Marucăi Cantacuzino, tipărite sub titlul Umbre şi lumini. Amintirile unei Prinţese Moldave, se ocupă temeinic de ravagiile produse de patima cărţilor asupra destinelor de boieri şi boiernaşi. Prinţul cartoforilor, cum era poreclit marele logofăt Costică Balş, vărul bunicii Marucăi, şi-a jucat nevasta la cărţi, pierzînd-o în favoarea unui înalt demnitar rus din timpul Regulamentului Organic. Un demnitar rus, „îndrăgostit nebun de această femeie de o senzaţională frumuseţe, care nu-şi iubea decît soţul, spre marea disperare a cîştigătorului”. „Aflînd din zori, chiar din gura soţului, infernul tîrg al cărui obiect fusese”, consoarta fuge de acasă şi se călugăreşte, după ce-i ceruse Mitropolitului protecţia.
Tatăl bunicii Marucăi, Vasile Rosetti, şi-a prăpădit la cărţi toate domeniile acoperind un sfert din Moldova, ultimul fiind Pribeşti, cu parc secular, conac de aristocrat, dat gata într-o noapte.

De fantezia unei telenovele e situaţia lui Vasile Jora, unchi al Marucăi. Patima jocului îi lasă la un moment dat doar cîţiva acri de vie şi o casă dărăpănată în Copou. Nevastă-sa va apăra aceste ultime rămăşiţe cu o îndîrjire eroică împotriva patimii soţului, om la vreo 65 de ani.

Moartea soţiei îl lasă liber pe Vasile Jora, despre care Maruca scrie că era un om extraordinar, ştiutor să facă sosuri rafinate, scînteind „de atîta spirit în şotii şi replici”. Îl lasă liber nu la o nouă căsnicie, ci la jocul de cărţi. Pierde în doi timpi şi trei mişcări via şi casa. Ajuns într-o cocioabă din Iaşi, el îşi va vinde pînă şi oalele de alamă din bucătărie.

Dator vîndut, cartoforul îşi zboară creierii. Nu oricum, ci după un protocol solemn. Se scoală de dimineaţă, face baie, se rade „fluierînd”, „în faţa unei oglinjoare atîrnate în fereastra deschisă”, îşi pune plastronul şi redingota de gală şi se sinucide.
Cu două zile mai înainte îşi trimisese la un ziar, spre publicare, anunţul mortuar, care apăru a doua zi. Evident, achitase o sumă necesară prin mandat poştal.

Din copilărie, Maruca îşi aminteşte cum, trezindu-se dimineaţă, dădea peste musafirii casei, în frunte cu mama ei, „în biblioteca cea mare, încă în jurul mesei de joc, cu cărţile în mînă, din ajun”.

Viitoarea amantă şi soţie a lui Enescu, după ce devenise Prinţesă prin mariajul cu Mihai Cantacuzino, consemna cu oroare:

„Aerul viciat al încăperii, unde ardeau încă lumînările (deşi se făcuse ziuă) şi picurau pe cuvertura verde a meselor murdare de cretă (socoteli de joc ale acestor domni), feţele galbene şi umflate, părul cleios şi bărbile neîngrijite ale bărbaţilor, ale acestor musafiri preţioşi, atît de inutili acum că se făcuse ziuă, provocau o tristeţe care ne făcea să ni se strîngă inima, nouă, copii sănătoşi şi fericiţi: presimţire a condiţiilor triste şi a decăderii ireparabile ce vor veni odată cu vîrsta”.

Intrarea copiilor o făcea pe maică-sa să lase cărţile din mînă, să stingă lumînările şi să comande masa. Scena e de roman balzacian:

„Ochii arşi de oboseală ai acestora începeau să lucească lacom, pe cînd uşile se deschideau larg să le facă loc lui Ludovic şi Simeon, tînărul şi bătrînul servitori de la Curte, încărcaţi cu platouri mari pe care luceau ceainicele, castroanele şi tacîmurile din argint, ceştile, bolurile şi farfuriile adînci din porţelan”.

Aceştia erau elita societăţii româneşti de la vremea respectivă. Aveau latifundii. Cine se ocupa de ele? Arendaşii, care exploatau sîngeros nu numai ţăranii, dar şi pămîntul. Răscoala de la 1907 îşi are aici una din explicaţii.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro