Stilizînd a doua oară volumul Zig Zag prin gîndurile lui Cristoiu, ajung la gîndul Caragiale, reporter judiciar. Punctul de plecare e marele eseu Viața lui Caragiale, publicat de Șerban Cioculescu în 1940 și reeditat în 1969. Abia la reeditare Șerban Cioculescu introduce printre alte noi capitole și Reporter judiciar ocazional. O notă de subsol din prefața la ediția 1940 precizează:

„S-au introdus în ediţia a II-a (1969) a cărţii de faţă următoarele noi capitole: Revizor şcolar, Un moment sentimental din tinereţe şi Reporter judiciar ocazional. De asemenea s-a îmbogătit cronologia şi s-au adus unele retuşe stilistice, precum şi unele rectificări de date.”

Descoperind asta, mă alarmez. În gîndul din volum am scris că istoricul literar se ocupă de Caragiale – reporter judiciar în ediția din 1940. E musai să corectez greșeala. Bine că n-a apărut în carte. Firește, în România de azi nici dracu n-ar fi observat greșeala, admițînd că s-ar găsi cineva interesat să citească volumul. Blestemata mea seriozitate mă constrînge să dau fuga la manuscris și să corectez.

Descopăr greșeala în urma aventurii care a fost convocarea de noi amănunte despre chestiunea Caragiale – reporter judiciar. Mi-e limpede că scriind despre capitolul din Viața lui Caragiale n-am avut la dispoziție colecția ziarului Adevărul din martie 1896. Acum o am grație Digiteca. Deschid Digiteca, accesez Adevărul din 1896 pentru a constata că lipsesc lunile ianuarie-iunie 1896. Universul, concurentul Adevărului, se regăsește cu lunile respective pe Digiteca. Din fericire, am colecția veche a Adevărului și pe Folderul de cărți copiat de la Biblioteca digitală a Bibliotecii Municipale. Accesez Adevărul și dau de serialul început de Caragiale în 10 martie 1986 și terminat în 17 martie 1896. Din nenorocire, ediția electronică de aici e cifrată. Nu pot copia și cu atît mai puțin, OCR-iza.

Ajuns acasă, noaptea tîrziu, înainte chiar de a înregistra Jurnalul meu video, pornesc în căutarea volumelor pe hîrtie care ar putea conține reportajul Drama din strada Vasile Alecsandri, 11, semnat de Caragiale Intim și comentat pe larg de Șeban Cioculescu. Merg mai întîi la volumul Publicistică, scos de Academie. Reportajul lipsește, deși el aparține publicisticii. Iau de pe raft cartea lui Șerban Cioculescu, ediția din 1969. Descopăr că despre acest aspect al vieții lui Caragiale, istoricul literar a scris în a doua ediție. Citind însă recenzia făcută de Șerban Cioculescu la reportajul lui Caragiale (sînt convins că nu voi găsi textul în varianta pe hîrtie), dau peste amănunte interesante privind preocuparea aparte a lui Caragiale pentru reportajul judiciar. Pentru reportajul judiciar și nu pentru transformarea în proză a unui caz de Curte cu jurați. Nu de alta, dar pentru serialul Drama din strada Vasile Alecsandri, Caragiale merge ca reporter de Diverse la închisoare pentru a sta de vorbă cu acuzații. Șerban Cioculescu observă în chip magistral că I.L. Caragiale a fost în acest reportaj jurnalist pur și simplu și nu scriitor. Asta deoarece articolul pledează pentru un supliment de anchetă convocînd fapte și date din surse proprii:

„Spațiul nu ne permite să dăm un rezumat strîns al foiletoanelor caragialiene consacrate «dramei din strada Alecsandri». Interesul lor major stă în inițiativa autorului de a contribui și el cu ceva la ancheta penală a cazului. Reporterul ocazional nu s-a călăuzit de un criteriu pur comercial pentru a da un impuls vînzării gazetei în ajutorul procesului. El a dorit să aducă mai multă lumină într-o afacere în care actul de acuzare i s-a părut insuficient documentat. (…) Cazul este amintit și de Constantin Bacalbaşa în Bucureştii de altădată (vol. II, 1885-1900, 1928, p. 197-198). Deşi redactor la Adevěrul, unde publica mușcătoare portrete în pagina I, semnate Vardalabum, memorialistul nu-și aminteşte de reportajul lui Caragiale. Cred că nimeni din presă nu s-a sesizat de intervenția amicală a marelui scriitor în favoarea prietenului său N. Gabrielescu și în vederea acelui supliment de anchetă, cu care presa judiciară din acel moment nu prea se credea îndatorată. La marele talent literar al ocazionalului reporter se adaugă, așadar, și o lecție de etică profesională. O lecție care n-a profitat nimănui în acel moment, dar pe care n-am vrut s-o las nerelevată.”

Reportajul lui Caragiale e însă un reportaj tendențios. Amic bun cu Gabrielescu, victima șantajului, om de lume înaltă, lovit în imaginea publică de scandal, Caragiale vrea să-l reabiliteze înnegrindu-l pe junele șantajist, dar și concurent la grațiile Olgăi. De aceea, poate, n-a fost luat în serios din punct de vedere judiciar reportajul lui Caragiale.