Azi noapte, deși mort de obosit (m-am sculat la 8,30, coborînd ora de trezire, pentru a mă întoarce la vremurile cînd lucram de dimineață la Biblioteca Academiei, și pe deasupra m-a epuizat interviul luat preotului Mihail Neațu, autorul celor două volume de predici), înainte ca Melatonina să-mi împăienjească ființa, m-am apucat de reportajul judiciar al lui Caragiale, Drama din strada Galați, publicat de scriitor în mai multe numere din Adevărul, martie 1896. Volumul care conține bucata se intitulează Opere. II. Proză literară. În periodice. Postume, din seria de Opere scoasă de Academie. Bag seamă că e vorba de ediția a doua, revăzută și adăugită de Stancu Ilin, Nicolae Bîrna, Constantin Hîrlav. Pe Constantin Hîrlav îl știu de la Biblioteca Academiei, de pe vremea cînd o frecventam zilnic și nu-mi imaginam o zi ca acum, în care dimineața să merg în alt loc decît BAR. Lucra în primele rînduri, rezervate pentru cercetătorii Institutului de istorie literară condus de Eugen Simion. Mi-a dat o cărțulie scoasă la Ploiești cu interviurile luate lui Caragiale. De o importanță ieșită din comun pentru teza mea Caragiale risipitorul. Nu știu dacă interviurile au fost incluse în Operele scoase de Academie.

Cred că nu.

Căutînd paginile care reproduc Drama din Strada Galați, dau peste povestirea Abu-Hassan. Pagina la care m-am oprit nu spune cînd se petrece acțiunea – vorba unui subiect la Bacalaureat –, numai că eu îmi dau seama imediat că-i vorba de epoca lui Harun Al Rașid. N-am date suficiente pentru a spune ce l-a apucat pe I. L. Caragiale ca să scrie o asemenea poveste. Inteligența artificială, căreia îi comand să-mi dea amănunte despre proză, îmi precizează imediat că marele scriitor a adaptat o poveste din O mie și una de nopți, intitulată „Abu al-Hasan al-Masri”. IA vrea să mă convingă că între cele două bucăți e o diferență. Un argument în plus că e o creație originală a lui Caragiale. Nu știu dacă am mai citit vreodată proza asta. Probabil că da. Sigur e că nu mai țin minte nimic și o citesc de parcă ar fi nouă. Atmosfera și întîmplările îmi sînt cunoscute din lecturile despre Harun Al Rașid. Regăsesc în proza lui Caragiale mai întîi atmosfera de bogăție ireală de la curtea lui Harun al Rașid. De asemenea regăsesc legenda plecării prin Bagdad a Califului în travesti. Dar mai ales regăsesc personaje reale de la curtea lui Harun. Prima și cea mai importantă e Zubayda, nevasta cea deșteaptă și cea ultraluxoasă a Califului. Povestirea lui Caragiale ne-o surprinde în postură de codoașă:

„Ştirea despre întîmplarea lui Abu-Hasan s-a răspîndit îndată în tot Bagdadul. Fiindcă era din fire om cu inima deschisă şi cu vorbele lui prietenoase şi cu glumele lui bine potrivite împrăştia veselie oriunde se afla, califul nu se mai putea despărţi de el şi la fiece petrecere trebuia să-l aibă alături; uneori îl lua chiar la soţia sa Zobeide, căreia îi povestise toată istoria. Domniţa aceea, care făcea mult haz de Abu-Hasan, a luat seama de mai multe ori că de cîte ori venea la ea califul cu prietenul lui, prietenul trăgea mereu cu coada ochiului la una din roabele ei, pe care o chema Vraja inimii, şi astfel Zobeide s-a hotărît să-i spună odată califului, cînd erau singuri:

– Iubite stăpîne, eu am luat seama că de cîte ori vine Abu-Hasan nu-şi mai ia ochii de la Vraja, şi ea, cum îl vede, se zăpăceşte de nu mai ştie ce face; ştii că eu ţiu la fata asta cum şi măria-ta ţii la Abu-Hasan. Ce zici? N-ar fi bine să-i căsătorim?

– Draga mea – a răspuns califul – îmi pare foarte bine că mi-ai adus aminte; eu chiar i-am fost făgăduit prietenului Abu-Hasan să-l căpătuiesc, să-i găsesc o femeie pe placul lui, şi atît mai bine că s-a nimerit să şi-o găsească el singur… Pînă să isprăvească bine califul iată-i intrînd amîndoi, Abu-Hasan şi Vraja inimii.

Abu-Hasan, auzind ce pusese la cale stăpînul lui preaiubit, a căzut în genunchi şi a zis:

– Nu puteam primi o soţie mai scumpă din mai binecuvîntate mîini; dar oare pot nădăjdui că are să se învoiască şi Vraja?

– Tu ce zici? a întrebat-o Zobeida pe fată.

Fata n-a ştiut răspunde nimic; numai s-a roşit pînă-n vîrful urechilor şi cu mîinile la sîn şi-a aplecat fruntea, ceea ce arăta mai bine ca oricîte vorbe frumoase că şi ea e fericită să se supună la ce hotărîse preaiubita ei stăpînă.”

Apare și bodygoardul lui Harun Al Rașid, cel pe care Califul îl trimite să-i aducă țeasta lui Djafar:

„și în urma lui mergea un rob mare şi voinic, o namilă de om.”

E povestirea lui Caragiale o simplă adaptare, în interes comercial, a unei bucăți din O mie și una de nopți sau o proză pe care și-a pus pecetea geniul scriitorului?

Chiar și fără a ști versiunea din O mie și una de nopți, răspunsul pe care ți-l dai e indiscutabil:

Proza stă sub semnul lui Caragiale.

Și acest lucru se vede în privirea asupra bogățiilor de la Curtea lui Harun al Rașid. E privirea unui ghiolban din București, un fel de Mitică al Bagdadului de pe vremea Măritului Calif. De remarcat astfel că ipostaza de calif apare ca o sursă de băut și de mîncat și nu ca una de putere. Abu Hasan, ajuns în Palat ca urmare a șotiei puse la cale de Harun al Rașid, se confruntă cu un exces de petreceri. E cam ce-și doresc românii. Apoi Abu Hasan vorbește cu fetele răpitor de frumoase asemenea unui ghiolban de bun simț, adresîndu-se ca unor fete de la crîșmă: drăguță, mătăluță. Cînd mănîncă le invită și pe fete la un pahar de vin, așa cum se procedează la crîșmele din Obor. Natura ghiolbănească a personajului caragialean se dezvăluie total în scena în care încinge o petrecere cu anturajul de tinere, gen petrecere cu femei și lăutari:

„Atunci deodată s-au pornit ghitarele, tamburele, dairelele și glasurile să sune din răsputeri, iar tinerele și ofițerii să dănțuiască chiotind ca niște nebuni. Abu-Hasan, în fierberea de zgomot, s-a ridicat de jos și numa-n cămașa de noapte s-a repezit între dănțuitoare, a apucat pe două de mîini și s-a pornit să sară și să țopăie mai nebun ca toți… Și trage-i danț, și ține-o aci, și nu te da!”