• Un moment mai puțin cunoscut din biografia mea e înființarea și conducerea revistei pentru adolescenți Salut, avînd ca patron pe George Mihăiță. Publicația lipsește din toate biografiile mele profesionale, inclusiv din cele întocmite chiar de mine.
• Am dat peste cartea lui George Mihăiță, Dramele adolescenților. Nimeni nu e singur, culegere de corespondențe din Salut cu adolescenți cu probleme. Cartea a apărut la Editura CD Press. Clubul UNESCO – adolescenții, 2002.
• Cuvântul înainte, semnat de George Mihăiță, istorisește cum s-a născut revista. Citez din el. E o mărturie pentru istoria presei, dar și pentru istoria mea personală

Un moment mai puțin cunoscut din biografia mea e înființarea și conducerea revistei pentru adolescenți Salut, având ca patron pe George Mihăiță. Publicația lipsește din toate biografiile mele profesionale, inclusiv din cele întocmite chiar de mine. Mi-am reamintit de ea în zilele de lucru la Găgești. Baraca de lîngă gardul viei, pereche a chioșcului în materie de trudă la cărți, o folosesc și ca depozit de rezervă pentru cărțile mai puțin trebuincioase la București. La călătoria asta, de exemplu, am luat din Nicolae Iorga un portbagaj și ceva de cărți. Toate rafturile cu Economie, cărți de care sînt sigur că nu voi mai avea nevoie în viața asta, rafturile cu volume de Sport, de îngrijirea în frumuseții. Am creat locuri astfel pentru cărțile de Istorie, care zac mai departe în birou, adîncind atmosfera sufocantă în care trudesc la București. Le-am cărat pînă la Găgești și le-am pus provizoriu pe masa din baracă. Pare doar că sînt condamnate la uitare. În realitate nu se știe cînd voi avea nevoie de ele. Acum, de exemplu, dînd din picioare pe stepper și vizionînd Borgen, am descoperit cîteva cărți de inteviuri postdecembriste (printre ele Dialoguri politice ale lui Marius Tucă) și le-am pus deoparte pentru a le lua la București: am nevoie de ele pentru postdecembrism. Pe un raft de jos, între două cărți despre ilegaliști, am dat peste cartea lui George Mihăiță, Dramele adolescenților. Nimeni nu e singur, culegere de corespondențe din Salut cu adolescenți cu probleme. Cartea a apărut la Editura CD Press. Clubul UNESCO – adolescenții, 2002. Deși prefața îmi aparține, volumul din posesia mea n-are dedicație. Să nu-mi fi dat George Mihăiță un exemplar cu dedicație? Cuvîntul înainte, semnat de George Mihăiță, istorisește cum s-a născut revista. Citez din el. E o mărturie pentru istoria presei, dar și pentru istoria mea personală:

„Era prin martie 90. Bunul meu prieten, excelentul fotoreporter Emanuel Tânjeală, mi-a propus să plecăm în America. PHUI. Am pornit-o spre Los Angeles. HOLLYWOOD. M-am gândit cum pot face rost de bani în AMERICA. Am luat cîteva casete cu Revoluția, le-am copiat, le-am multiplicat, le-am vîndut şi… primii bani. Am organizat un recital de poezie cu intrare. Am organizat o proiecție cu filmul RECONSTITUIREA. La restaurantul MINION din Los Angeles, un spectacol de divertisment. Am strîns 2500 de dolari, bani buni și astăzi. (Mă trezeam noaptea să-i mai număr de cîteva ori). De ce vă spun toate astea? Au fost primii bani cu care am pornit la drum. Am făcut revista SALUT, am primit zeci de mii de scrisori…

Întors în țară m-am gîndit ce pot să fac cu banii… Şi mi-a venit ideea. Să realizez o revistă pentru adolescenți. Iubeam fenomenul adolescentin, începusem să-l cunosc, să-l cultiv, să-l înțeleg. Simțeam că le puteam fi de folos puştilor. Aveam lângă mine un reprezentant de-al lor: fiul meu, Tudor. Am plecat pe la marii gazetari ai timpului. Țin minte că am ajuns la CORNEL NISTORESCU. I-am povestit ce aş vrea să fac. A venit răspunsul ghilotină. «Eşti nebun, moşule, sunt tarabele pline de reviste». Şi m-am dus la Spitalul Municipal. Ce inspirat am fost! Acolo era internat ION CRISTOIU, țintuit la pat de o lombosciatică tembelă. O mică paranteză. Scrisesem articole pentru ION pe cînd era redactor-şef la cîteva reviste. I-am explicat nebunia mea şi a zis: «DA, O FACEM, TU EŞTI UN MARE GAZETAR».

Fiecare om are nevoie de o încurajare, dară-mi-te un «tînăr cu adolescența întîrziată».

Şi am zburat pe la liceele din Bucureşti şi din țară. Sondaje, sondaje. Sediul viitoarei reviste era la mine acasă. Acolo venea o dată pe săptămană Ion Cristoiu împreună cu o mică echipă de ziarişti. Printre multe altele, Ion a spus că în revistă ar trebui două pagini dedicate celor singuri – «sunt mulți, George, şi ăştia au încredere în tine.» Aşa a apărut rubrica Nimeni nu e singur şi… primele scrisori. Mii de mulțumiri, Ioane!

Următorul pas pe care l-am făcut a fost asocierea cu bunul meu prieten Ioan Hideguti. Aveam nevoie lîngă mine de o minte sclipitoare. Ne-am împrumutat la bancă de un milion de lei. În 1990. Mă trezeam noaptea transpirat. «Doamne, de unde-i dau înapoi?» În sfîrșit a apărut primul număr al revistei ce avea să devină fenomenul SALUT!

Era prima publicație pentru adolescenți realizată, în mare parte, de ei. Respira vîrsta lor: «Cei mari nu prea au timp de voi, mulți nu realizează delicatețea voastră, sensibilitatea, luciditatea, curajul, hazul vostru. Să încercăm împreună să le semnalăm. În ceea ce mă priveşte o inimă bate pentru voi» – scriam plin de entuziasm în primul număr. Au urmat altele şi altele. Evident cea mai valoroasă rubrică era NIMENI NU E SINGUR. Acolo răspundeam celor aflați în impas. Prin acea rubrică am reușit să răspund acasă unui număr mare de cititori, să alin unele suferințe și chiar să opresc cîteva sinucideri (n-ați crede, nu?). Am avut grijă să protejez în revistă autorii scrisorilor, ca şi în cartea de față.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro