• Ion Cristoiu: M-am trezit spre finele unui cîntec. Am tresărit, deoarece spunea că trupul tău atît de dorit acum va fi ulcior din care vor bea tîlharii.
• Ion Cristoiu: Abia în dimineața asta am postat pe Google, la întîmplare, cuvintele ulcior și tîlhari. Spre surprinderea mea am găsit imediat poezia. Se numește Ulciorul și aparține lui Omar Khayyam.
• Ion Cristoiu: Poezia, ruptă din volumul Poeme persane, a fost tradusă la noi de George Lesnea. Ultimele opt versuri sînt de o metafizică melancolie.

Pentru a putea ațipi după masa de prînz, mi-am pus căștile și am dat drumul la muzică. Nu la orice fel de muzică. Am înregistrat doar muzică pe versuri, și, dacă se poate, pe versuri bune, din poezii clasice și nu versuri livrate de textieri de muzică ușoară, altfel alcătuite încît să conțină cît mai multe vocale, cu precădere a și e, pentru a putea behăi vreun sfert de ceas. M-am trezit spre finele unui cîntec. Am tresărit, deoarece spunea că trupul tău atît de dorit acum va fi ulcior din care vor bea tîlharii.

Ale cui sînt versurile astea cutremurătoare pentru cei stăpîniți de gîndul morții?

Abia în dimineața asta am postat pe Google, la întîmplare, cuvintele ulcior și tîlhari. Spre surprinderea mea am găsit imediat poezia. Se numește Ulciorul și aparține lui Omar Khayyam:

„Rămîi să mai ciocnim o cupă

La hanul vechi de pe coclauri

Căci pentru vin şi pentru tine

Mai am în sîn trei pumni de aur.

Rămîi să-nmormîntăm tristeţea

Şi setea fără de-alinare

Cu vinul negru de la hanul

Din valea umbrelor fugare.

Ştii tu, frumoaso, că ulciorul

Din care bei înfrigurată

E făurit din taina sfîntă

Din taina unui trup de fată.

L-a făurit cândva olarul

Cel inspirat de duhul rău

Din taina unui trup de fată

Frumos şi cald ca trupul tău.

Înmiresmează-te, frumoaso,

Ca pe-un altar de mirodenii

Cât zarea-i plină de albastru

Şi lumea plină-i de vedenii

Şi-atât cât drumurile vieţii

Mai au pe margini bucurii

Că mâine în zadar vei bate

La porţi de suflete pustii.

Iubeşte-mă acum, căci anii

Nebănuiţi vor pune frâu,

Iar clipele iubirii noastre

Se scurg ca undele pe râu.

Ca mâine-om putrezi-n morminte

Uitaţi, nepomeniţi de nimeni,

Ca mâine vor veni olarii

Să fure lut din ţintirime.

Iar trupul tău care mi-e astăzi

Cel mai iubit dintre limanuri

Va fi un biet ulcior din care

Vor bea drumeţii pe la hanuri.”

Poezia, ruptă din volumul Poeme persane, a fost tradusă la noi de George Lesnea. Ultimele opt versuri sînt de o metafizică melancolie. Trupul femeii iubite, astăzi atît de dorit de bărbat, va fi un biet ulcior din care vor bea drumeții de la hanuri. Altfel zis, după moarte va deveni lut din care se vor face ulcioare. Cu prilejul acesta dau și de varianta de pe youtube a cîntecului. Descopăr astfel și ascult trei variante. Una care nu dă cîntărețul, dar are avantajul de a tipări cuvintele, alte două cu precizarea cîntărețului. Dintre cei doi mă opresc asupra Iuliei Iosipescu, ascultată de mine la căști. Căutînd amănunte despre Iulia Iosipescu, aflu că poezia nu e a lui, ci a lui Eusebiu Camilar. Iată precizările de pe site-ul Cucutei 5000 redivivus:

„O frumoasă melodie promovată și cunoscută datorită activității cenaclului Flacăra se numea «Ulciorul». Melodia era interpretată de către romașcanca Mariana Silvia Chirilă (1959-2005), cunoscută sub numele artistic de Iulia Iosipescu, plecată dintre noi în anul 2005. De regulă, se spunea că această poezie era o traducere sau o adaptare după o poezie a poetului persan Oman Khayyam, trăitor între anii 1048-1131.”

La impresia dată de meditația asupra morții în cazul meu se adaugă personalitatea autorului.

Omar Khayam a trăit și creat pe vremea marelui Sultan selciugic, Melik Shah. În serialul turcesc Marele selgiuc apare ca apropiat al sultanului. Are și preocupări de Astronomie. E prieten și protejat al marelui vizir Nizam al-Mulk. Dar nu numai asta îmi schimbă impresia. Omar Khayyam a trăit între 18 Mai 1048 – 4 Decembrie 1131. Gîndul asupra morții vine de la un poet care a trăit acum o mie de ani, în marele Imperiu al Selciugizilor. Hanurile din poezie nu sînt hanurile de azi. Sînt celebrele caravanseraiuri. Astfel că, recitind ultimele versuri, mi se desfășoară în fața ochilor priveliștea din serialul turcesc. Asta a fost emoția dintîi, menținută și cînd am ascultat pe youtoube cîntecul, în altă intrepretare decît cea de la căști.

N-a trecut mult și m-am dezumflat:

„Unul dintre autorii prezentului articol, realmente impresionat de frumusețea versurilor, atunci când a auzit pentru prima oară poezia și, de fapt, compoziția muzicală «Ulciorul», a mers la cea mai mare bibliotecă din Iași, pentru a identifica și extrage textul ce a stat la baza frumoasei melodii. Oarecum spre nedumerirea căutătorului, nu a găsit nicio poezie, al cărei conținut să se apropie de cel existent în textul pus pe note muzicale de către Iulia Iosipescu. Mai întâi și întâi, cărțile ce conțineau poezii de Omar Khayyam includeau numai așa-numitele catrene: este drept că ceva din spiritul catrenelor lui Khayyam, din filosofia acestuia, răzbătea din poezia utilizată în cadrul melodiei „Ulciorul”, dar în mod efectiv răscolitoarele idei din poezia aferentă melodiei de la cenaclul Flacăra nu au putut fi identificate ca atare în lucrările lui Khayyam.

Ani mulți mai târziu, același unul dintre autorii prezentului articol a avut ocazia să cunoască faptul că poezia «Ulciorul» a fost compusă, de fapt, de către Eusebiu Camilar (născut la Udești – Ducatul Bucovinei din Austro-Ungaria, în prezent comună în județul Suceava, din România, 1910-1965), fiind publicată inițial în anul 1943, în revista «Cetatea Moldovei», iar ulterior reluată într-o culegere publicată în anul 1968 de către Casa Județeană a Creației Populare Iași. Poezia avea însă titlul «Rămâi să mai ciocnim o cupă». Să observăm că în concordanță cu afirmația unui participant la discuția de pe un forum-internet («Cărturarul»), Eusebiu Camilar a mai publicat o versiune a poeziei în anul 1937, în volumul «Chemarea cumpenelor», sub titlul «Elegie», în care a introdus mențiunea «După un catren al lui Omar Khayyam».”

Da, așa e. Multe alte site-uri confirmă că-i aparține lui Eusebiu Camilar.

După ce aflu care-i adevăratul autor, poemul își pierde pentru mine din magia inițială. Nu e vorba de snobism, ci de aura legendară a lui Omar Khayam, aură pe care Eusebiu Camilar n-o are. Una e ca meditația asupra morții să vină de la un fel de Leondardo Da Vinci al Selciuzilor și alta de la un poet român contemporan cu noi mult timp, nici măcar celebru ca Eminescu. Versurile cu ulciorul mă trimiteau, în eventualitatea unei creații a lui Omar Khayam, la hanurile selciugice de la anul 1000 și nu la restaurantele României lui 1943.