• Camil Petrescu merge la turci într-un moment când la București se discuta pe rupte Intrarea noastră în veac. Adepții așa-zisului specific național negau posibilitatea saltului istoric.
• Ei susțineau că europenizarea României trebuie să se facă încetul cu încetul. Argumentul? O metaforă. Cea a copacului care nu poate să crească decât în timp, dat fiindcă e imposibil să-l tragi de urechi în sus, ca să-l înalți și să-l răsfiri.
• Tezei evoluționiste, Camil Petrescu îi opune experiența Turciei. Mustafa Kemal smulge Turcia din Evul Mediu pentru a o proiecta în plin secol XX. Face reformă. O reformă radicală însă.

Cum e mai bine: Revoluție sau Evoluție? Radicalitate sau prudență? Aceste întrebări s-au pus societății românești după decembrie 1989. S-au pus societății românești și după 1859. S-au pus și după primul război mondial. Pentru că sunt întrebările unui proces tipic românesc:

Ștergerea diferenței dintre noi și Occident.

Acestor întrebări le răspunde un scriitor. Un mare scriitor dintre cele două războaie mondiale: Camil Petrescu. O face în notele sale de călătorie la Constantinopol, tipărite sub titlul Rapid – Constantinopol – Bioram. Scriitorul merge la turci într-un moment când la București se discuta pe rupte Intrarea noastră în veac. Adepții așa-zisului specific național negau posibilitatea saltului istoric. Ei susțineau că europenizarea României trebuie să se facă încetul cu încetul. Argumentul? O metaforă. Cea a copacului care nu poate să crească decât în timp, dat fiindcă e imposibil să-l tragi de urechi în sus, ca să-l înalți și să-l răsfiri. Tezei evoluționiste, Camil Petrescu îi opune experiența Turciei modernizate de către Kemal Pașa printr-o operație radicală. Reușind să strângă într-un nod vital energia națională vlăguită de veacurile de haremuri și de baclavale, Mustafa Kemal smulge Turcia din Evul Mediu pentru a o proiecta în plin secol XX. Face reformă. O reformă radicală însă. Și pentru că bătălia ideologică din vremea sa folosea din plin, pe post de sabie, metafore, Camil Petrescu apelează și el la una. Evoluționiștii invocaseră copacul sădit. Camil Petrescu îi contrapune copacul altoit:

„Kemal Pașa a cerut otomanilor să treacă din Evul Mediu, prelungit de ei pînă în 1918, de-a dreptul în veacul acesta. În numele tradiției ni se spune că asemenea «salturi» sînt o imposibilitate. Concepția istoricistă invocă existența unei metafore care asimilează necesitatea continuității trecutului cu ideea biologică a copacului care-și trage seva numai din pămîntul de baștină a rădăcinei care nu se poate înălța decît în propriile fructe, și se osîndește «cultura de import», ca un copac fără rădăcini menit pierii etc. Ceea ce este fără îndoială destul de adevărat. Dar tot biologică este și noțiunea altoiului; care arată că uneori e foarte avantajos să împrumutăm de la soiuri vecine mici crîmpeie vitale pe care le răsădim în carnea stearpă. Procesul biologic care se petrece e într-adevăr uimitor. Pomul pipernicit, întîrziat în fructe rare, e regenerat dintr-o dată în fibrele lui. Se hrănește mai viu și mai ales hrana îi priește. Toate organele îi sînt influențate și înfățișarea i se schimbă. Roadele sînt fără posibilități și de comparație, mai îmbelșugate și mai frumoase ca înainte. Principiul vital, care se irosea, îți găsește o formă de rodnicie maximă a tuturor posibilităților lui“.

O asemenea altoire a făcut Turciei Mustafa Kemal. Potrivit lui Camil Petrescu, omul providențial al otomanilor ( …) „a distrus în formă, firește, căci pînă la convingeri nu ajungi, și nici nu e nevoie să ajungi uneori, întreaga moștenire a tradiției“.

Bărbăția acestei personalități explică uimitoarea scenă povestită de Camil Petrescu:

„Tovarășii localnici ne cheamă degrabă ca să ne arate o barcă motor, ce vine dinspre Capul Seraiului, trece lăsînd un lung triunghi de apă răscolită în urmă, la cheiul geometric al palatului de marmoră dantelată Doina Bace. În picioare, în mijlocul ei, îmbrăcat civil, drept ca o statuie, e un bărbat ale cărui trăsături nu le putem desluși de aici.

— Ghaziul: … E venit de două zile de la Ankara“.

Un adevăr e asemenea unei femei. Dacă nu se naște din el ceva real, palpabil ca un prunc, adevărul rămâne sterp. Acest ceva concret e în cazul adevărului concluzia pentru viața de fiecare zi. Ce se desprinde din adevărul textului camilpetrescian? Nu doar că vremurile postdecembriste ar fi avut nevoie de un Mustafa Kemal autohton. Dar și că nu trebuie să idilizăm România dintre cele două războaie mondiale. Că în plan politic, economic, social și moral nu trebuie să ne propunem o întoarcere la această perioadă. Trebuie să ne ambiționăm a privi înainte nu înapoi. Îndreptarea societății românești, cerută de toată lumea, nu poate fi redusă strict la repararea a ceea ce au stricat puhoaiele comunismului venite dinspre Răsărit. Ea trebuie să țintească o refacere din adâncimea societății autohtone. O adâncime care merge departe, departe de tot până în vremurile fanariote. Adică până la acel strat de unde solul românesc sănătos a început să se strice!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro