• Cine vrea să-i înțeleagă pe ruși e musai să citească, așa cum am făcut eu, bucata Moaște vii din Povestirile unui vînător de Ivan Turgheniev.
• Nenorocirea care a lovit-o pe Lucheria e printre cele mai mari dintr-o viață de om. Eroina vede în asta favoarea făcută de Dumnezeu pentru ca ea să poarte o cruce
• Eroina nu numai că se resemnează cu ceea ce alții văd a fi nenorocire, pentru ea o fericire, dar mai mult e chiar mîndră că suferă atîta, convinsă că prin această suferință Dumnezeu a ales-o.

Cine vrea să-i înțeleagă pe ruși e musai să citească, așa cum am făcut eu, bucata Moaște vii din Povestirile unui vînător de Ivan Turgheniev.

 Cine a spus că Turgheniev nu e rus?

Sub acoperire de vînător, autorul ajunge la Alexeevca, „o moșioară a mamei”, constrîns de ploaie, cel mai mare dușman al vînătorului. Dimineața, înainte de a pleca la vînătoare, dă o raită prin gospodărie. Ajunge astfel la stupărie, mai precis la „un șopru mic, alcătuit din crengi împletite, așa numitul amșanic, unde se țin stupii pe timpul iernii.” În semiîntunericul dinăuntru, descoperă, pe o improvizație alcătuită „din cîteva scînduri înălțate pe capre, pe care zăcea, învelită într-o pătură, o făptură mititică…”

Strigat de făptura mititică, autorul se apropie de ungherul în care se ridica patul de scînduri:

„M-am apropiat și am rămas împietrit de mirare. Aveam înainte-mi o ființă omenească vie, dar ce fel de ființă ?

Capul uscat cu desăvîrşire, peste tot de coloare arămie, părea scos dintr-o icoană veche: nasul subțire ca o muchie de cuțit, buzele abia desenate; numai dinții și ochii puneau o sclipire slabă și de subt basma cîteva şuviţe rare de păr galben scăpau pe frunte. Lîngă bărbie, într-un fald al învelitorii, se mişcau două mîni subțirele, de aceeași coloare arămie, depănînd anevoie degetele ca niştę bețișoare. M-am uitat cu mai multă băgare de seamă. Chipul n-avea nimic urît, ba chiar era frumos, dar straniu, înfiorător. Şi chipul acesta îmi părea cu atît mai groaznic cu cît vedeam, pe obrazul cu sclipiri metalice, că se sileşte, se silește și nu poate apărea zîmbetul.”

Am reprodus citatul, deoarece doar Turgheniev, scriitorul, ne poate descrie imaginea moaștei vii din șopron, o ființă omenească, dar care nu mai e de mult om.

Uluit, scriitorul află că mumia din fața sa nu era alta decît una dintre cele mai frumoase femei din sat:

„Nu mă mai cunoașteți, stăpîne ? – șopti iar glasul, care părea că iese ca un abur de pe buzele aproape nemişcate. – Cum să mă mai cunoașteți! –

– Sînt Lucheria… știți, cea care era în frunte la horă, pe moşia mamei dumneavoastră, la Spascoie… şi la cîntece la fel… Vă mai aduceţi aminte de mine?

 – Lucheria! – am strigat. – Tu ești, e cu putință ?

– Da, eu sunt, stăpîne; eu, Lucheria.

Nu mă pricepeam ce să spun și, năucit, priveam la chipul acela sumbru și împietrit, care mă ațintea cu ochi sticloși ca de mort. Era cu putință ? Mumia aceea să fie Lucheria, cea mai frumoasă dintre fetele de la curtea noastră, una înaltă, bine făcută, albă, rumenă – mereu rîzînd, cîntînd, jucînd! Lucheria, Lucheria cea isteață, după care umblau toți flăcăii de la noi, pentru care oftasem pînă și eu în ascuns, pe atunci băiat de şaisprezece ani.”

Transformarea incredibilă e explicată de Lucheria prin căderea de pe scări într-o noapte, cînd i s-a părut c-o strigă cineva din livadă. Din cauza căderii – crede ea –, se sfărîmase ceva în măruntaie. Din acel moment urmează prăbușirea:

„– De cînd cu întîmplarea asta, am prins a mă usca și a mă topi văzînd cu ochii, a mă tot cerni: picioarele mă purtau cu greu, apoi nici nu m-am mai putut sluji de ele: nu mai puteam sta nici în sus, nici șezînd, aş fi stat tot culcată. Şi nu-mi era nici a bea, nici a mînca: tot mai rău și mai rău. Maica dumneavoastră, bună cum era, m-a arătat la doctori, m-a trimis la spital. Dar nu mi-au putut face nimic. Și niciun doctor nu mi-a putut spune ce boală am. Și cîte leacuri n-au cercat! M-au ars cu fierul roșu pe spinare, m-au pus pe gheață pisată, și tot nimic. Pînă la urmă nu m-am mai putut deloc mișca… Şi au hotărît stăpînii, că n-au de ce mă mai purta la doctori şi nici la curte nu-i frumos să mai ție o nevolnică… m-au trimis aici, că tot aveam și rude prin partea locului. Ș-apoi de atunci aici sălăşluiesc, precum vedeți.”

Potrivit propriei mărturisiri, Lucheria zace aici de șapte ani:

„Șapte ani de cînd zac, stăpîne. Vara, stau aici în coliba asta de crengi și cînd vine frigul, mă mut în tinde feredelui. Ș-apoi stau acolo.”

Are 29 de ani. De la 22 de ani, de cînd era în vorbă cu un flăcău și-și vedea viața alături de el, zace aici, în șopron, ca o mumie vie.

Pînă aici avem de a face cu o bucată de proză ce-ar fi putut să apară în orice literatură a lumii. Continuarea, în orice literatură a lumii, ar fi fost previzibilă. Cea mai întîlnită ar fi constat în oferta scriitorului de a o duce la spital. Nu doar pentru a o vindeca, dar și pentru ca ea să nu se mai simtă singură. Vizitatorul, om bogat, chiar îi propune asta.

Reacția Lucheriei?

„Lucheria mișcă abia zărit din sprîncene.

– Vai, stăpîne, zise ea într-un murmur plin de îngrijorare, nu mă trimite la spital, nu mă duce de aici. Acolo o să-mi fie mult mai grea suferința. Parcă mai pot fi vindecată?… A trecut odată un doftor pe aici; vroia să mă cerceteze. «Nu mă canoni aşa, îl rog eu, pentru numele lui dumnezeu!» Aş, de unde! Începe a mă suci și a mă învîrti, a mă frămînta, a-mi purta brațele și picioarele, zicîndu-mi: «Fac asta pentru învățătura mea; aşa-i slujba mea de om învățat ! Cît despre tine, zice, nu cuteza să te împotriveşti, căci pentru munca mea mi-au pus la gît decorație, și eu pentru voi proștii, mă trudesc.» Mă chinuie el ce mă chinuie, îmi spune și cum se chiamă boala pe care o am, un nume straşnic de greu, și cu asta pleacă. Apoi după aceea o săptămînă încheiată m-au tot durut ciolanele. Spuneţi că stau singurică cuc. Nu, nu totdeauna. Mai vin pe la mine. Eu stau liniştită, nu-i stingheresc. Daʼ vin fete din sat şi şuguiesc. Se mai abate o hagiță și-mi spune povești de pe la Ierusalim şi Chiev, de pe la cetățile sfinte. Ș-apoi mie nu mi-e frică să rămîn singură. Ba chiar, îmi place, zău aşa. Stăpîne, stăpîne, nu mă luați de aici, nu mă duceți la spital… Vă foarte mulțămesc, că sunteți așa de bun, dar nu mă luați de aici, vă rog, stăpîne.

– Bine, cum vrai, cum vrai tu, Lucheria. Eu gîndeam că pentru binele tău..

– Ştiu, știu, stăpîne, că pentru binele meu… Dar parcă poate cineva da ajutorare altuia? Poate cineva pătrunde în inima aproapelui său? Fiecare să se ajute singur! Poate n-o să mă credeți, dar cînd stau așa culcată, singură… îmi pare că nu-s decît eu pe lumea asta. Că numai eu am rămas în viață! Şi-mi închipui că o mînă se întinde deasupră-mi, binecuvîntîndu-mă… Și-mi trec prin cap atîtea și atîtea închipuiri, minune, nu alta!”

Fragmentul ne obligă să ne întoarcem la coperta cărții, ca să vedem cine semnează bucata.

Cum cine?

Ivan Turgheniev, un mare scriitor rus.

Și doar un mare scriitor rus putea crea, fără a părea forțat, artificial, un personaj ca Lucheria, cea care găsește prilej de fericire acolo unde un occidental ar vedea doar necaz. Ea îi povestește scriitorului că sînt oameni mai nefericiți decît ea. De pildă:

„Cei care n-au nici adăpost! Și cei care-s orbi or surzi. Eu, mulțămesc lui Dumnezeu, am ochi foarte buni și aud orice. O cîrtiță sapă pe subt pămînt, o aud. Și simt toate mirezmele, oricît de slabe ar fi ele ! Cînd înfloreşte hrișca la cîmp, ori teii în parc, nu-i nevoie să-mi spuie nimeni: eu le simt cea dintîi. E destul să vie o cît de slabă suflare de vînt dintr-acolo. Nu, nu, de ce aș supăra pe Dumnezeu ? Sunt mulți care-s mai de plîns ca mine. Ia gîndiți-vă. Cineva sănătos cît de ușor poate cădea în păcat, pe cîtă vreme de mine pînă și păcatul s-a depărtat. Spunea și părintele nostru, Alexei, mai ieri cînd a venit să mă împărtășească: «La ce să te mai spovedeşti: mai poți tu, în starea în care te afli, săvîrși păcate?» «Dar păcatele săvîrșite cu gîndul, părinte?» i-am răspuns eu. «Ehei, a rîs el, acele nu-s păcate prea mari.» Ce-i drept că nici din păcatele acestea ale gîndului nu săvîrşesc prea multe, urmă Lucheria, căci mi-am luat obicei să nu mă gîndesc mult și mai ales, să nu-mi aduc aminte de nimic. Vremea trece mai iute aşa.”

Regăsim tema la toți marii prozatori ruși. Alexandr Soljenițîn o dezvoltă pînă la a face din ea o dominantă a operei sale:

Fericirea e o chestiune de raportare.

Ivan Denisovici, în lagăr, e fericit cînd găsește o bucată de sîrmă, care, evident, e bună la ceva.

O altă temă a gîndirii ruse e cea a necazului sau chiar a nenorocirii abătute asupra ta ca o încercare la care te pune Dumnezeu. De aici viziunea Bisericii Ortodoxe Ruse asupra victimelor care au fost creștinii ruși în timpul Terorii staliniste. Aceste victime de suflete nevinovate sînt semnul că rușii aparțin Poporului Ales. Pentru ruși, teroarea stalinistă a fost o Nouă Golgotă.

Nenorocirea care a lovit-o pe Lucheria e printre cele mai mari dintr-o viață de om.

 Eroina vede în asta favoarea făcută de Dumnezeu pentru ca ea să poarte o cruce:

„Pe urmă, mai sunt rugăciuni, urmă Lucheria, după ce-și luă răsuflet. – Numai că nu prea ştiu multe. Și la ce aş plictisi pe bunul Dumnezeu? Ce-i pot eu cere? Că el ştie mai bine de ce am eu trebuinţă. Mi-a dat să port o cruce, dovadă că-i sunt dragă. Așa ni se poruncește să credem. Și spun «Tatăl nostru», «Cuvine-se cu adevărat», acatistul pentru cei în năcaz; şi zac fără să mă gîndesc la nimica. Ei, ce să-i faci!”

Povestirea are drept Motto două versuri din Fiodor Tiutcev, unul dintre cei mai mari poeți ruși:

„O, pămînt al suferinței

Pămînt al poporului rus.”

Sînt versuri desprinse dintr-o poezie din 13 august 1855, care sună astfel în traducere:

„Aceste sate sărace

Această natură umilă –  

Tărîm natal al suferinței

Tărîm al poporului rus

Nu va înţelege şi nu va remarca

Privirea mîndră a străinului

Ceea ce străluceşte şi luminează tainic,

Prin goliciunea ta smerită.

Apăsat de povara crucii,

Pe tine tot, pămînt natal,

Regele Cerului, în chip de sclav,

Te-a umblat în lung și-n lat, binecuvîntu-ne.”

Un poem confirmat de istoria Pulcheriei.

Eroina nu numai că se resemnează cu ceea ce alții văd a fi nenorocire, pentru ea o fericire, dar mai mult e chiar mîndră că suferă atîta, convinsă că prin această suferință Dumnezeu a ales-o.

„În aceeaş zi, înainte de a pleca la vînat, am vorbit cu desiatnicul moşiei despre Lucheria. De la el am aflat că cei din sat o porecliseră «Moaște vii», că nu supăra pe nimeni, că nu cîrtea și nu se plîngea niciodată. «De cerut, nu cere nimic, și-i recunoscătoare pentru cît de puțin, și-i liniştită, cum nu se poate mai liniştită, ce-i drept. A lovit-o cel de sus pentru păcatele ei, nici vorbă, încheie desiatnicul, dar n-avem noi a ne amesteca într-asta. Și nici de învinuit n-o învinuim, doamne fereşte! Asta-i treaba ei.»”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro