• Nu știm cum arătau cărțile de școală americane din vremea lui Twain. Sigur e din ce spune autorul că aveau bucăți de proză educative sau mai bine zis pretins educative în care se propuneau elevului personaje artificiale, pentru a fi imitate de elevi.
• Ceva nu prea diferit de eroii pozitivi din literatura proletcultistă, de o artificialitate strigătoare la cer, dar care urmau să fie modele de spirit revoluționar, de la faptul că veneau la întînire doar după ce îndeplineau planul la nituri.
• Mark Twain pune la lucru un truc vechi: Născocirea unui copil care ia în serios personajele nesărate din cărțile de școală și prin urmare încearcă să transpună în viață prin el ceea ce fac personajele respective în lumea ficțiunii.

Slavă Domnului! Am reușit să trec de Jurnalul lui Adam și al Evei pentru a citi și alte povestiri mai mult sau mai puțin satirice ale lui Mark Twain. Rar mi-a fost dat să întîlnesc o proză mai lipsită de umor ca acest Jurnal, cu atît mai exasperantă cu cît autorul vrea să ne-o vîndă ca pe o bucată de umor. E ca și cum cineva, în piață, ar vrea să-ți vîre pe gît o murătură susținînd că-i banană. Neîndoielnic, e bună și murătura, o poți lua, mai ales că are același preț ca și banana, dar tu ai venit aici ca să cumperi banane și nu murături. Deși nu mă încîntă ca lector (unde dracu e umorul?, un scriitor rus mediocru îl bate la scor pe american în privința rîsului ), proza Povestea băiețelului cuminte (nu găsesc la finele cărți nici un amănunt despre ea, nici măcar cel legat de locul și timpul publicării) îmi reține atenția prin încercarea de a satiriza lumea din cărți. Despre pericolul întruchipat de cărțile luate în serios am scris în mai multe rînduri, referindu-mă la Don Quijote, la Ștefan Gheorghidiu, dar și la Charlotte Corday. Am notat că lumea din cărți e una de ficțiune și că nici un personaj nu poate fi luat drept model din simplul fapt că e de ficțiune. Băiețelul cuminte din proza lui Twain se numește Jacob Blivens și crede în băieții cuminți din cărțile de școală:

„Băiețelul ăsta cuminte citea toate lecțiile din cartea de școală. Erau bucuria vieții lui. Credea în băieții cuminți care apăreau în lecțiile cu pricina și-și punea orbește nădejdea în ei.”

Convins că astfel de băieți există, Jacob se apucă să-i imite. De fiecare dată însă viața îi dă peste degete. Ca de exemplu în acest caz:

„Odată, niște băieți răi au împins un orb în noroi. Jacob s-a dus într-un suflet să-l ridice și să primească binecuvîntarea-i. Orbul, nici pomeneală să-l binecuvînteze, i-a tras una cu bastonu-n cap și-a zis că-l prinde el cînd l-o împinge din nou și apoi s-o preface că-l ajută. Nici asta nu se potrivea cu ce scria-n cărti. Jacob le-a citit iar din scoarță-n scoarță pe toate, doar-doar o da de ceva care seamănă cu asta.”

Nu știm cum arătau cărțile de școală americane din vremea lui Twain. Sigur e din ce spune autorul că aveau bucăți de proză educative sau mai bine zis pretins educative în care se propuneau elevului personaje artificiale, pentru a fi imitate de elevi. Ceva nu prea diferit de eroii pozitivi din literatura proletcultistă, de o artificialitate strigătoare la cer, dar care urmau să fie modele de spirit revoluționar, de la faptul că veneau la întînire doar după ce îndeplineau planul la nituri pînă la ciuntirea corporală ca să salveze compresorul din poemul lui Dan Deșliu.

Mark Twain pune la lucru un truc vechi, lansat pe scena culturii mondiale, de Cervantes prin al său Don Quijote:

Născocirea unui copil care ia în serios personajele nesărate din cărțile de școală și prin urmare încearcă să transpună în viață prin el ceea ce fac personajele respective în lumea ficțiunii.

Pînă la urmă băiețelul cel cuminte moare din cauza strădaniei de a fi ca în cărțile de citire. Putem vedea proza și într-un plan mai larg și anume ca o critică adusă credinței naive în lumea din cărți. Dacă aș fi continuat și azi să lucrez la eseul Camil Petrescu – o lume din cărți, mai mult ca sigur aș fi prins aceste rînduri în textul eseului.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro