• Unii istorici au interpretat greșit aserțiunea patriarhilor greci Mai bine fesul turcesc decît tiara papală, ca pe o greșeală de apreciere.
• Patriarhi greci aveau însă dreptate. Vaticanul îi concura pe turci în bătălia pentru a pune mîna pe Constantinopol. Pentru Bizanț, Vaticanul era mai periculos decît Sultanul.
• Turcilor le era indiferent ce profesează creștinii ortodocși. Nu cereau ca în rugăciunile lor să recunoască autoritatea Sultanului pe post de Dumnezeu. Vaticanul cerea asta.

Mă apropii de final cu lectura cărții lui Mika Waltari Tînărul Ioannis. Așa cum am mai consemnat, personajul central e tînărul Ioannis din Amanții din Bizanț, plasat în noua carte înainte de Căderea Constantinopolului. Interesul lui Waltari se concentrează acum asupra perioadei premergătoare Asediului. O perioadă dominată de strădaniile Împăratului bizantin, Ioan al VIII-lea Paleologul, de a obține ajutor militar occidental împotriva expansiunii otomane în plină desfășurare. Pentru asta se cereau concesii majore în cadrul a ceea ce se numea Unirea celor două Biserici. Biserica Răsăritului era întruchipată de Biserica Bizanțului. Condusă de Ortodocși crînceni precum Markos Eugenikos, Biserica Răsăritului se opunea Unirii. Și nu pentru că asta ar fi însemnat concesii importante în planul doctrinei, ci pentru că înaltele fețe bisericești din Constantinopol dibuiseră adevăratele scopuri ale Vaticanului în bătălia acestuia pentru Unirea celor două biserici.

Dumnezeu n-avea nici un rol aici. Papa pierduse din influență prin Conciliul de la Konstanz (1414-1418), care proclamase supremația Conciliului față de Papă. Conciliul de la Basel, început pe 23 iulie 1418, a confirmat teza. Papa Eugen al IV-lea a dizolvat Conciliul. Cei de la Basel au continuat lucrările Conciliului. Pînă la urmă l-au detronat. În acest context. Papa avea nevoie de o victorie uriașă, pe care nu i-o putea aduce decît Unirea celor două Biserici. Despre Conciliul de la Ferarra – Florența s-a scris mult. Adevăratele scopuri ale Vaticanului ținteau supunerea Bisericii Răsăritului de către Latini. Împăratul Bizanțului a căzut în capcană. El era convins că făcînd concesii incredibile Papei va reuși să obțină ajutor occidental pentru a lupta împotriva turcilor.

Unirea celor două Biserici, un act iresponsabil al unei părți a clerului grec, mituit de Papă, a fost încununată de secvența în care Împăratul Bizanțului a îngenuncheat în fața Papei și i-a pupat mîna. Gest semnificativ pentru supunerea Bizanțului ambițiilor papale de cît mai multă putere. Supunerea nu i-a folosit la nimic nenorocitului de Împărat. Oastea Cruciată a fost zdrobită la Varna. Pe 31 octombrie 1448, după ce află că oastea lui Iancu de Hunedoara a fost zdrobită la Kosovo Polje, Împăratul moare . Vine la tron fratele său Constantinos. În mai 1453, Constantinopolul cade. Una dintre cauze trebuie căutată și aventura lui Ioan la VIII-lea Paleologul. Disensiunile din cadrul Biserici Ortodoxe a Răsăritului, create de Unire, au dus la dezastrul din mai 1453.

Unii istorici au interpretat greșit aserțiunea patriarhilor greci Mai bine fesul turcesc decît tiara papală, ca pe o greșeală de apreciere. Patriarhi greci aveau însă dreptate. Vaticanul concura pe turci în bătălia pentru a pune mîna pe Constantinopol. Pentru Bizanț, Vaticanul era mai periculos decît Sultanul. Turcilor le era indiferent ce profesează creștinii ortodocși. Nu cereau ca în rugăciunile lor să recunoască autoritatea Sultanului pe post de Dumnezeu. Vaticanul cerea asta. Prin urmare, grecii aveau de ales între Latinii vicleni, care voiau să supună Bizanțul sufletește și Otomanii corecți, care voiau doar plata tributului. Pentru a oglindi toate aceste aspecte, inclusiv Cruciada din 1443, Mika Waltari îl supune pe Ioannis la munci grele. Personajul e constrîns să participe la conciliile de la Basel, de la Ferarra, de la Florența, să fie prezent la Varna, să intre la Curtea lui Murad și în fine la cea a lui Mehmet. Sărmanul personaj!

Ca să dezvolte confruntările de idei din Creștinism de la vremea respectivă, Mika Waltari îl pune pe Ioannis să formuleze idei dificile, multe ținînd de nuanțe de interpretare. Singura mîngîiere rămîne activitatea erotică a personajului. Într-un roman de succes nu poate lipsi sexul. Pentru asta Ioannis e investit cu puteri de seducție deosebite. Deși respinge patima carnală, Ioannis nu iartă nici o muiere ivită în cale, nici măcar pe fiica Ducelui de Ferarra, care i se dă prin boscheți.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro